Sorin Zamfirescu: Rememorări cu gust de Pelin (Capitolul întâi)-Memoriile celui mai bun primar al Râmnicului, din ultima jumătate de secol

117 0

CAPITOLUL  I

DEBUT  POLITIC  ȘOVĂIELNIC

Au curs tone de cerneală pentru devoalarea  vinovaților masacrelor  din decembrie ’89. Ineficiența acestei risipe și ilogicitatea câtorva opinii deja publicate mă fac să cred că exprimarea unei păreri de trăitor al acelor evenimente cruciale pentru istoria și viitorul nostru nu poate face rău nimănui.

A fost sau n-a fost − se întreba un film reușit, regizat de unul dintre tinerii membri ai noului val cinematografic. Eu cred că a fost! Din cauza lipsurilor de tot felul, care depășiseră cu mult limitele suportabilității,  o mică scânteie a putut declanșa o autentică și amplă revoltă populară. Mămăliga românească a explodat cu o forță devastatoare. A fost unul dintre momente de glorie ale românilor! Scânteia a fost ea provocată? Posibil și probabil. România rămăsese singurul bastion stalinist din Europa și asta n-o putea tolera nici vestul civilizat, nici estul ce încerca să se reformeze.

Grav este că un grupuscul, strecurat pe nesimțite la putere, a recurs la o metodă criminală pentru a se menține la butoane, cea a sacrificiilor umane cu autori mascați. În acele vremuri tulburi, când nu știam cine și unde ne sunt vrăjmașii, cei din conducerea autoimpusă, având la îndemȃnă o structură speriată, dar docilă şi specializată pe numele ei Secu’, nu le-a fost prea greu să inventeze scenarii odioase, cu toate că vinovații principali erau deja arestați. Pe lângă sutele de crime săvârșite de cei din urmă în acele zile, dublarea lor aproape că nu mai conta. Jalnică și odioasă judecată!   Părerea mea !

Multă vreme s-a mai dezbătut și valabilitatea, sau, mai bine zis, legitimitatea constituirii tribunalului ad-hoc precum și a sentinței de condamnare  la  moarte a celor doi Ceaușești.

Dacă luăm în considerare doar legile în vigoare și conjunctura oarecum stabilă din ziua de azi, cei care contestă această decizie au dreptate. Dar fără să fiu implicat în vreun fel, eu cred însă că situația era cu adevărat extraordinară și că, având în vedere un foarte posibil război civil declanșat de forțe loiale regimului, care tocmai fusese răsturnat, erau necesare decizii neobișnuite, urgente și ferme. Sondajul făcut recent, care atestă că majoritatea românilor intervievați sunt nostalgici, dovedeşte că am dreptate. În decembrie 1989 era foarte probabil să se declanșeze un război fratricid cu rezultate catastrofale.

Recent, Ion Iliescu și Gelu Voican Voiculescu au fost trimiși în judecată pentru săvârșirea infracțiunilor contra umanității în dosarul Revoluției din ’89. Deși odată și-odată adevărul trebuie scos la iveală, iar vinovații să-și primească răsplata, acțiunea este mult prea tardivă și fără posibilitatea de a mai repara ceva. De altfel, sunt convins de faptul că acest proces va dura suficient de mult pentru ca Ion Iliescu, aflat deja la o vârstă respectabilă, să nu mai poată fi condamnat.

După bâlbâielile începutului de an 1990, când, deși entuziasmați, nu prea știam pe cine să mai credem și încotro s-o luăm, nenumaratele mineriade i-au obligat pe guvernanții autoinstalați la putere să-și dea arama pe față. Era deja limpede că noul, sau vechiul, sau transformatul Front al Salvării Naționale nu reprezenta o soluție. Deşi el nu era altceva decȃt un parţial continuator al vechilor structuri, totuși majoritatea  românilor s-au încolonat cuminţi în spatele acestui front.

Marea masă a alegătorilor romȃni se temea de o schimbare de fond. Îndoctrinarea comunistă, turnată cu pâlnia în creierele multora dintre noi, crease temeri față de capitalism, care era dorit doar în privința bunăstării afișate, dar fără afaceriști sau oameni bogați și, mai ales, fără de  cei ce „n-au mâncat salam cu soia”. Prin urmare, făcătura denumită „alegeri prezidențiale democratice” din Duminica Orbului a anului 1990 i-a aruncat peste bord pe toți contracandidații lui Ion Iliescu, el fiind considerat a fi singurul  care, folosindu-se de „sinergiile concretului”, ne va scoate la liman. Atenționările publice exprimate de Ion Rațiu și Corneliu Coposu, lideri ai istoricului Partid Național Țărănesc Creștin și Democrat, s-au dovedit în timp scurt a fi reale. Ion Iliescu nu era altceva decât un comunist reșapat  aparținând tagmei gorbacioviste a salvării cu orice preţ a socialismului „cu faţă umană”, fără știința de a  conduce autocarul denumit România spre Vest, ci în direcție contrară.

Nu e mai puțin adevărat că cei mai mulți dintre romȃni, neavând experiență democratică, s-au lăsat duși de nas copilărește. Altfel cum ar fi fost posibil să pornim − cu un entuziasm neîntâlnit la nicio țară fost comunistă − pe drumul bătătorit, plin de promisiuni al Vestului european,  iar, în acelaşi timp, să alegem ca Președinte al României pe un fost politruc, care declara, încă din prima zi a revoluției, că idealurile „curate” ale comunismului au fost întinate de Ceaușescu, iar a doua zi, speriindu-se de reacția vehementă a străzii, să retracteze totul, semnând chiar și un decret de scoatere în afara legii a partidului comunist?

Revenind așadar, la Partidul Național Țărănesc, ușor coafat prin adăugarea particulei aristocratice de sorginte vest-germană, Creștin și Democrat, alături de personaje extrem de stimabile de prim rang, cum au fost Corneliu Coposu, Ion Rațiu, Gabriel Țepelea și alți câțiva,  apăruseră ca din pământ destui neica-nimeni care fuseseră „trimiși” doar să încurce lucrurile. Din această pricină, la care trebuie adăugată și propaganda comunistă deșănțată împotriva Partidului Național Țărănesc, Partidului Naţional Liberal și Partidului Social Democrat Romȃn, care reizbucnise cu furie sporită după decembrie 1989 (oare cine băgase bățul prin gard?), cetățeanul de rând nu simpatiza aceste partide, necum să le mai și voteze. Și − vorba lui Aristotel − cu două, trei rândunici nu apare primăvara mult așteptată!

Guvernarea Frontului Salvării Naționale întâmpina greutăți uriașe. Renunțând-se brutal la orice fel de plani-ficare economică, bugetul anual era lipsit de resurse, contractele economice deveniseră simple hârtii de care nu mai ținea nimeni seama, bani pentru investiții, pentru construcții de locuințe nu se mai alocau, pe scurt tranziția, cum elegant fusese denumită această perioadă de trecere de la o conducere excesiv centralizată spre capitalism și piaţă liberă, devenise din ce în ce mai greu de gestionat, dar mai ales de suportat.

Petre Roman, personaj controversat din cauza ascen-denței sale nomenclaturiste, având educație vest europeană de nivel academic, a încercat câteva mutări mai spectaculoase (exemplu: Legea 191/1990  a societăților comerciale care a pus bazele capitalismului românesc,  primul cabinet cu miniștri valoroși precum Andrei Pleșu, Mihail Șora, Dan Enăchescu, Adrian Georgescu, Mihai Drăgănescu, ambasadorul Alecu Paleologu etc.),  însă președintele ţării, Ion Iliescu, cu atribuții constituționale neclarificate, anula în bună măsură intențiile progresiste ale tânărului, dar prea puțin experimentatului Prim-ministru.

Neputȃndu-se baza pe o oștire parţial dezorganizată, sau pe o poliție politică timorată, liderii Frontului Salvării Naționale  au ales minerii  drept detașament de şoc, gardă de corp, sau, mai bine zis, trupă de arnăuți, deoarece aceștia dovediseră  în  mai  multe  rânduri  că  nu se tem de nimeni și n-au niciun Dumnezeu.

La fiecare contestare ceva mai zgomotoasă a deciziilor puterii, erau chemați ortacii de pe valea Jiului „să facă ordine” în capitală. Ajutați pe sub mână de instituțiile de forță ale statului, conduse de pioni iliescieni, minerii și-au făcut „datoria” cu multă acribie. Ciomegele, bâtele sau lanțurile metalice mânuite cu dibăcie erau armele lor preferate ce băgaseră groaza în bucureșteni. Și pe 12 ianuarie 1990, și pe 29 ianuarie, dar mai ales pe 14-16 iunie din acelaşi an, aceste adevărate intervenții paramilitare minerești au culminat cu atacul, arestarea (?) și schingiuirea „golanilor” din piața Universității.

Merită menționat faptul că revoluția, sau cum vreți să-i ziceți, a avut un impact mediatic major, aducând de partea noastră întreaga lume civilizată. De acest suport aveam nevoie ca de aer, însă, din păcate, l-am pierdut aproape în totalitate din pricina nefericitelor incursiuni a lămpașelor jienești în capitala țării, provocate, sprijinite sau aprobate cu mulțumiri finale de rigoare, de către guvernanți.

Revenind la oile noastre, atât eu cât și soția mea, încȃntați și plini de speranța pricinuită de evenimentele din decembrie ’89, doream să participăm activ la transformările ce se prefigurau.

Datorită antecedentelor familiale, opțiunile noastre mergeau, evident, către partidele istorice, Partidul National Țărănesc Creștin și Democrat și Partidul Național Liberal, cu toate că, la pupitrul acestora ajunseseră și personaje dubioase, multe dintre ele infiltrate de noua conducere politică neocomunistă a țării, ajunsă la putere pe ușa din dos.

Râmnicul nu făcea excepție, așadar şi la nivel local lucrurile stăteau aproape la fel de prost. Nu e mai puțin adevărat că nu-i cunoşteam pe cei câțiva tineri (deși mai târziu unii dintre ei s-au dovedit politicieni redutabili) din jurul lui Radu Livezeanu, liderul țărănist vâlcean, care, păstrând proporțiile, era un alter-ego, la scară locală, al  lui Corneliu Coposu. Pe 29 ianuarie 1990, am asistat furios dar neputincios, cum acesta era molestat de niște derbedei, care au devastat sediul provizoriu al Partidului Național Țărănesc Creștin și Democrat, situat  la Școala Populară de Artă, vecină cu locuința mea.

Neavând suficientă încredere în liderii locali ai  partidelor proaspăt renăscute din cenușă, deși continuam să-i votăm cu disperare,  ne-am gândit să aderăm la o formațiune politică în stare să rezolve o problemă capitală pentru Râmnic: poluarea masivă și de neacceptat produsă de industria chimică Râureni-Govora, o grea pedeapsă pentru locuitorii unei zone binecuvȃntate de Dumnezeu.

Prin urmare, am hotărât să devenim membri activi ai Partidului Ecologist Român și ne-am prezentat la ședința de constituire a organizaţiei județene, care avea loc la casa Simian. Dezastru! Timp de 2 ore, nu s-a discutat altceva decât despre modul de conservare a pădurilor din județ și anume dacă e bine sau nu să lăsăm crengile căzute ale copacilor să putrezească! Jur că așa a fost!

Am plecat dezamăgiți și dezorientați, neștiind încotro s-o apucăm. Și iată că a apărut o luminiță la capătul tunelului. La apelul făcut prin media locală, pentru înființarea filialei județene a Alianței Civice, am răspuns cu entuziasm, numărându-ne printre membrii fondatori ai acesteia. Trebuie să recunoaștem că lipsa de experiență s-a făcut vizibilă chiar prin modul cum a decurs alegerea conducerii județene. Alături de profesorul  Gibescu, un vestit dar controversat profesor lahovarist, care era, din păcate, foarte grav bolnav, au fost alese și câteva persoane fără chemare, pricepere sau dăruire. Și uite-așa a căzut în anonimat și s-a stins încet-încet încă o grupare largă, cu suficient de multă trecere la marele public, ce putea avea un cuvânt greu în politica românească. Bomboana pe colivă a fost hotărârea stupidă, luată în următoarea adunare generală, cu o majoritate, e drept, foarte subțire, de a se transforma în partid și anume în Partidul Alianței Civice. Greșeală capitală!

Noul P.A.C. n-a avut reușite notabile la alegerile ce au urmat, deși aderaseră la ea mulți intelectuali valoroși. Șovăielile, comunicarea excesiv de elitistă şi apropierea prea evidentă de partidele istorice i-a îndepărtat pe alegători.  Şi uite-aşa, am rămas doar la nivelul de suporter al entităţilor politice de dreapta sau centru-dreapta, cu prestația la vedere, dar fără să participăm efectiv la joc în teren.

Mi-am orientat eforturile către rezolvarea marilor necazuri pe care le întâmpina Întreprinderea Județeană de Construcții-Montaj, unde fusesem numit director în primăvara anului 1990. Era singura întreprindere specializată în construcții de locuințe, cu un personal numeros de peste 1500 de salariați. Cum spuneam, investițiile de locuințe, bugetate de stat, s-au sistat complet, așa că nu aveam decât două soluții: ori să trimitem toți oamenii în șomaj, ori să modificăm structura, dispersând-o în unități mai mici, mai flexibile, de mărimea unui șantier, care aveau intre 150-300 de muncitori. Profitând și de legislația, apărută intre timp, de înființare a societăților comerciale cu autonomie juridică, am transformat întreprinderea mamă în societate comercială pe acțiuni „Socom S.A.”, cu patru S.R.L.-uri, foste șantiere, în locație de gestiune. În acest fel, am reușit o bună bucată de vreme (unele continuă și azi) să ne salvăm de la faliment, dând imediat de lucru tuturor salariaților.

Trec astfel anii, trec lunile-n goană și, la alegerile  prezidențiale din 1992, Emil Constantinescu, reprezentantul  Partidului Național Țărănesc Creștin și Democrat, dar și al Convenției Democrate, preferat în faţa unei personalități politice de prim rang ca Ion Rațiu (în sfârșit, le-a dat Dumnezeu minte politicienilor din partidele istorice să propună un singur candidat), n-a reușit să adune decât 38% din voturi în turul II, fiind votat mai mult de ardeleni, pe când veșnicul și lunecosul Ion Iliescu a defilat din nou triumfător, impunându-se cu sprijinul majoritățîi din zonele Moldovei, Munteniei și Olteniei, adică acolo unde sărăcia era mai mare și unde nostalgicii erau majoritari.

Inflația galopa de zor, tranziția aluneca tot mai jos, securitatea   îmbrăcase peste blana de lup, pe cea de oaie, ori avansaseră în magistratură (!), că de, tȃrȃș-grăpiș, erau ditamai absolvenţii (la F.F.) a  vreuneia din secțiile  facultă-ților de drept.

De parcă n-ar fi fost suficiente gafele de până atunci, Ion Iliescu, vituperând public instituția monarhică și speriat de primirea extrem de călduroasă, entuziastă făcută de sute de mii de români Regelui Mihai I în zilele Sfintelor Paști ale anului 1992, i-a interzis cu desăvârșire Majestățîi Sale orice altă revenire pe plaiurile natale, folosind metode polițienești de un primitivism specific doar țărilor bananiere.

Nu se întrevedea nicio soluție. Premoniția lui Brucan privind cei 20 ani (bine că n-au fost 40, dar mai știi? Doamne ferește!) de rătăciri fără noimă printr-un pustiu înțesat de pseudoreforme, părea din ce în ce mai aproape de adevăr.  Guvernanții de stânga nu îndrăzneau să ia taurul de coarne, să acorde prioritate absolută singurelor ramuri economice care ne puteau scoate din impas și anume agriculturii, infrastructurii rutiere sau turismului de înaltă ținută, iar Europa civilizată n-avea încredere în drumul, sau mai degrabă în conducătorii pe care ni-i alesesem, stând în continuare la distanță.

Capitolul următor, în ziarul de mâine

Articole asemănătoare

Cenaclul ”PETALE”

Postat de - 28 ianuarie, 2020 0
FacebookTwitterCurierul de Râmnic a fost invitat la  Reuniunea lunară a Cenaclului Literar-Artistic PETALE, al Societății Naționale Independente a Persoanelor cu…

Scrie un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *