Alte rememorari cu gust de pelin sub forma de marturisiri

34 0

Am așteptat cu nerăbdare continuarea memoriilor domnului Sorin Zamfirescu, ilustrul Primar al Râmnicului din neuitații ani 1996-2000. De îndată ce primul său volum era lansat, autorul ne promitea că următorii doisprezece ani ai săi de activitate politică (anii 2000 -2012) vor face subiectul celui de al doilea volum al „Rememorărilor cu gust de pelin”. Sinceră să fiu, nu mă așteptam ca Sorin Zamfirescu să reușească să-l scrie și să-l publice atât de repede. O surpriză plăcută! Probabil că perioada de lock down, care pe unii (printre care mă număr), i-a blocat pe Domnia sa l-a mobilizat și l-a îndemnat la scris.

În recenzia scrisă pentru primul volum al „Rememorărilor” îmi mărturiseam nostalgia pentru epoca în care Sorin Zamfirescu strălucea pur și simplu în calitatea sa de primar al Râmnicului, pentru că acelea au fost timpurile întâlnirii și îndrăgostirii noastre (Alexandru Nancu și cu mine) fără de leac de Oltenia de sub munte și, desigur, de Râmnic. Ar fi nedrept să nu recunosc că, de fapt, invitația Primarului de a pune în practică aici un proiect socio-artistic îndrăzneț a fost acea întorsătură a destinului care ne-a legat pentru totdeauna de unul dintre cele mai frumoase orașe ale României.

Citind primul volum am avut revelația acelei trăsături comune care contribuise din plin la intersectarea, în 1998, a vieților noastre: gustul pronunțat pentru utopie (a nu se citi în cheie peiorativă cuvântul). Pe atunci, și unii și ceilalți credeam cu tărie că venise momentul marilor schimbări în bine și că noi, avântându-ne cu toate forțele, calitățile și priceperile noastre în acel demers, urma să schimbăm fața țării. Istoria, nemiloasă cum e ea, ne-a dovedit din plin că visam cu ochii deschiși, că jocurile fuseseră făcute imediat după Revoluția din 1989 și că până la urmă cei mai frumoși și mai rodnici ani ai vieților noastre fuseseră dăruiți unei cauze pierdute din start. Dar nu regret nimic, așa cum cred că nici domnul Sorin Zamfirescu nu regretă.

Volumul al II-lea al „Rememorărilor”, structurat în XXXII de capitole și o prefață cu sugestivul titlu „Să nu te dau bătut” (principiul de viață al autorului), are mai multe valențe: este în primul rând o mărturie cuprinzătoare a implicării sale în viața cetății, din dorința de a nu lăsa să treacă în uitare o perioadă de grație din viața Râmnicului. În al doilea rând, cartea este un document de epocă, menit să recapituleze istoria recentă a celor peste 30 de ani de democrație, din păcate „originală”, de pe plaiurile mioritice. Și nu în ultimul rând, memoriile acestea sunt o oglindă a transformării spectaculoase trăită de capitala județului Vâlcea și datorată, într-o covârșitoare măsură, primarului Convenției Democratice din anii 1996-2000.

Primar cu „pedigri”, autorul acestor memorii m-a impresionat prin sinceritatea, naturalețea și echilibrul cu care își prezintă activitatea de edil și de politician, succesele și eșecurile, venite în cavalcadă, într-o perioadă tulbure și extrem de zbuciumată a unei Românii prospăt ieșite din dictatura comunistă, cu aspirații către integrarea europeană. Sorin Zamfirescu realizează de fapt, în al doilea volum al „Rememorărilor” o scurtă istorie postdecembristă a orașului pentru care își declară dragostea pătimașă, o istorie văzută prin oameni: familie, prieteni și aliați politici, oameni de cultură, gazetari, subordonați fideli sau trădători, diverși jucători la două capete. Cei ce cunosc Râmnicul și pe Sorin Zamfirescu au acum ocazia să-și reamintească personajele cheie ale epocii când autorul memoriilor conducea orașul cu nestăvilita sa voință de modernizare, europenizare și recunoaștere atât de meritată și de necesară a unui spațiu cu îndelungată istorie și tradiție. Dar, în cel mai autentic stil românesc, tocmai pentru această deschiderea totală a sa către emancipare socială și culturală, el a fost permanent sabotat și împiedicat să-și ducă la bun sfârșit proiectele îndrăznețe. Chiar și așa, Râmnicul a traversat în perioada mandatului de primar al lui Sorin Zamfirescu cei mai buni ani ai săi tocmai pentru că orașul avea să se înscrie pe harta orașelor europene.

Nu mă pricep la politică și n-am calitatea să judec abilitățile de politician ale autorului „Rememorărilor”. În schimb, nu pot să nu remarc că și primul și al doilea volum sunt străbătute ca de un fir roșu de nestăvilitul apetit pentru cultură al fostului edil, de curiozitatea lui pentru noutate, de deschiderea către modelele culturale și edilitare de succes. N-am mai întâlnit de atunci un primar care să-i semene, fie și într-o mai mică măsură.Toate demersurile întreprinse în perioada mandatului său au avut consecințe benefice pentru Râmnic. Mi-am amintit și eu, cu mare emoție, de acel final de secol XX, cu evenimentele lui culturale de anvergură, de tabăra de sculptură „Habitat și Artă în România”, de ultima eclipsă de soare a mileniului care și-a avut epicentrul la Râmnic, de expoziția „Arta în drum spre muzeu”, de prietenii pe viață pe care ni i-am făcut, atunci, la Râmnicu Vâlcea. Am simțit o mare bucurie citindu-i cartea lui Sorin Zamfirescu, pentru că am fost martoră a multora dintre evenimentele relatate. Unele lucruri m-au surprins pentru că nu le știam sau nu le bănuiam. Pe altele mi le-am reamintit. Dincolo de toate rămâne însă lecția de viață pe care ne-o transmite autorul și dorința lui, asemănătoare celei a ctitorilor de biserici de odinioară, de a-și nemuri numele prin gesturi esențiale, îndreptate către semeni, sfidând piedicile și refuzând să spună vreodată „Nu se poate!”.

Luiza BARCAN

Articole asemănătoare

Scrie un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *