STELIAN OGREZEANU. Olăria – robia lutului şi libertatea spiritului

CONTEMPORANII  MEI (11)

S-au închis porţile recentei ediţii a Târgului ceramicii populare româneşti „Cocoşul de Hurez”. N-am putut onora invitaţia organizatorilor, dar m-am bucurat că această ctitorie culturală, a cărei „piatră de temelie” am aşezat-o la începutul anilor ’70, este, în continuare, viabilă şi productivă, chiar dacă politicienii i-au umbrit, şi de această dată, aura de sărbătoare, transformând evenimentul cultural în ring electoral, în loc să-l valorifice ca temei al comunicării şi comuniunii, sub imperativul major al Vâlcii, pentru care „Cocoşul de Hurez” a devenit un  „brand” cultural.

Rememorarea primului „cântat” al „Cocoşului de Hurez”, acum, în ambianţa tradiţională a Moşilor de vară, îmi oferă prilejul de a introduce în scenă un „personaj” care ocupă un loc special printre contemporanii mei. El era, la finele anilor ’60, un nume cu renume în lumea artei noastre populare, afirmat şi cunoscut pe plan naţional. Era, de drept şi de fapt, liderul olarilor vâlceni. Nu întâmplător, în 1973, când s-a constituit Asociaţia Creatorilor Populari din Vâlcea, meşterii populari l-au ales ca „staroste” al breslei lor, funcţie pe care a îndeplinit-o cu demnitate şi vrednicie. Evenimentul avea loc în sala Casei de Cultură din Horezu, al cărei plafon este un veritabil monument de artă, fiind ornamentat cu operele-unicat ale ceramistului. Deşi era încă tânăr (abia împlinise 40 de ani), meşterul era deja un artist consacrat. Numele lui era rezonant (reprezenta o dinastie de olari), performant (echivala cu măiestria creatoare) şi emblematic (simboliza centrul Horezu, ca eşantion valoric şi identitar al ceramicii populare româneşti): Stelian Ogrezeanu.

Îl cunoşteam încă din primăvara anului 1968, de la prima consfătuire a folcloriştilor şi creatorilor populari. Spre finele aceluiaşi an, Nicolae Nistor, directorul Casei Centrale a Creaţiei Populare, mi-a încredinţat „sarcina” de a-l însoţi pe meşter în onoranta „misiune” de a etala arta populară  în contextul manifestărilor prilejuite, la Alba Iulia, de semicentenarul Marii Uniri. În vara anului următor, 1969, am făcut din Vâlcea, cu Ogrezeanu şi alţi protagonişti ai artei populare, un punct de reper în programul Festivalului Internaţional de Folclor „România ’69”. Tot cu el, am „scris”, în 1971, în Parcul Ostrov din Călimăneşti, în ambianţa „Cântecelor Oltului”, prima pagină din „istoria” de aproape patru decenii a „Cocoşului de Hurez”.

„Dialogul” meu cultural şi profesional cu Stelian Ogrezeanu s-a multiplicat după ce a devenit preşedintele asociaţiei de profil. Desele mele vizite în Olari începeau şi se încheiau în casa Ogrezeanu. Casă proiecată de meşterul însuşi, înzestrat cu ştiinţa tradiţiei şi cu gust artistic, prevăzută cu o prispă generoasă, umbrită de bătrânul dud din bătătura largă, scăldată permanent de soare. Era, atunci, cea mai frumoasă casă nouă din zonă, un exemplar reprezentativ al casei cu pridvor, specifică arhitecturii tradiţionale din Vâlcea. Împreună cu „casa mică” (ridicată în acelaşi stil), clădirea oferea familiei Ogrezeanu un standard elevat de viaţă şi de olărie: era, în acea vreme, singura gospodărie de olar cu un atelier şi o expoziţie care îndeplineau, în bună măsură, cerinţele civilizaţiei şi confortului. Pentru că Stelian Ogrezeanu, cu un simţ pragmatic înnăscut şi cultivat, apoi, prin (auto)disciplină, era singurul meşter al locului care conştientizase faptul că statutul de artist (şi încă unul de „elită”) îl obliga să convertească venitul gospodăriei şi al meseriei, atât cât era, într-un spor progresiv al nivelului de trai. Fireşte, la această înţelegere superioară contribuise, hotărâtor, vrednica sa soaţă, Aurelia Ogrezeanu, care, cu instinct artistic (materializat treptat şi în creaţie), transformase casa din Olari într-o oază de civilitate şi ospitalitate, iar, pentru cei doi copii, şi ei hărăziţi cu talent, într-o „şcoală” a tradiţiei şi a frumosului. Am petrecut, împreună cu prestigioşi oaspeţi români şi străini, multe clipe memorabile în această veritabilă „casă a creaţiei populare”, în care umorul sobru al lui „nea Stelică” făcea casă bună cu lirismul discret al doamnei Aurelia. Se părea că acest mic paradis avea să dureze de-a pururi. Dar, într-o zi din anii ’80, neaşteptat şi inexplicabil, a rămas pustie, fericiţii locatari abandonând tot (şi când zic „tot”, includ şi lutul!) şi au plecat în căutarea altui destin. Nu ştiu dacă l-au găsit şi cum şi l-au împlinit.

Stelian Ogrezeanu era (şi rămâne incontestabil!) unul dintre cei mai valoroşi ceramişti români contemporani. Etnograful Ion Vlăduţiu, unul dintre marii prieteni (uitaţi) ai Horezului, îl aşeza, încă din 1981 („Creatori populari contemporani din România”), printre cei mai mari ceramişti ai ţării. Numele lui Stelian Ogrezeanu era prezent în dicţionare şi enciclopedii de referinţă, operele sale intraseră în patrimoniul unor mari muzee. Arta lui dobândise, încă din anii maturităţii creatoare,  amprenta  clasicităţii în ceramica populară românească.  O clasicitate înţeleasă, însă, într-un sens creativ: nu o încremenire în vechile tipare, ci perfecţionarea, în matca tradiţiei şi la cotele performanţei, a modelelor moştenite, în toate registrele procesului de creaţie: morfologie, ornamentică, cromatică şi, mai ales, tehnică. Lecţia înnoirii tehnologice a olăritului o deprinsese de la părintele său, Gheorghe Ogrezeanu („autorul” unora din „invenţiile” olăritului hurezan), dar a asimilat-o sistematic în practica meşteşugului, în dialog cu specialiştii etnografi şi, mai ales, în contact cu experienţe similare din alte ţări. Dar meşterul nu făcea din „tehnică” un scop în sine, ci o subordona finalităţii estetice şi umane: optimizarea tehnologiei era o cale pentru atingerea măiestriei creatoare şi, totodată, pentru atenuarea trudei cotidiene a olarului.

Modernitatea concepţiei lui Stelian Ogrezeanu despre evoluţia meşteşugului şi despre condiţia meşterului se manifesta şi în poziţia sa faţă de „piaţa” produselor de olărit. A fost printre primii ceramişti care au ridicat preţul „oalelor” şi au impus această creştere progresivă, argumentată de trecerea tot mai accentuată de la ceramica utilitară, funcţională la ceramica decorativă, de artă. De fapt, Stelian Ogrezeanu ilustrează, prin concepţie şi operă, dinamica artei populare româneşti în ultima jumătate de veac: pe de o parte  autonomizarea şi potenţarea valorilor estetice; pe de alta, individualizarea şi personalizarea creatorului. El este printre primii olari hurezani care au parcurs drumul de la anonimul meşter de odinioară la creatorul  consacrat şi prestigios. La acest standard de valoare şi personalitate, Stelian Ogrezeanu aprecia că, dacă în procesul de creaţie, tehnologia modernă este indispensabilă, în planul  economic, al pieţei, ceramica, pentru a rezista ca artă, are nevoie şi de „negustorie”, de un „marketing”, am zice astăzi, eficient şi profitabil.

Cele două opţiuni ale ceramistului, ambele puse în slujba artei suverane – „tehnologia” şi „negustoria” – sunt, în ordinea profesională  (dar care n-a fost, desigur, singura şi, poate, n-a fost cea determinantă), posibilele explicaţii pentru enigmatica decizie pe care a luat-o, în anii ’80, Stelian Ogrezeanu – de a întrerupe continuitatea dinastiei de olari români a Ogrezenilor în vatra de lut creator a Horezului. Amândouă vizau, în esenţă, eliberarea olarului din dubla sa robie: robia fizică a meşterului în „lupta” cu lutul; robia producătorului în confruntarea cu piaţa. Dincolo de această robie, începe libertatea spiritului creator. Nu ştiu dacă şi cât a avansat Stelian Ogrezeanu, rupt din plasma lutului străbun, spre cucerirea acestei libertăţi şi cum a materializat-o în creaţia sa.

Gheorghe DEACONU

„Curierul de Râmnic”, an. II, nr. 481, 17 iunie 2008