Personalitatea maramureşeană poate cea mai impunătoare prin temperamentul său consecvent şi combativ, prin spiritul său de organizare şi prin poziţiile sale „tranșante”, dar mai ales de gândire, decât ale multor altor prozatori contemporani lui, este prozatorul Alexandru IVASIUC. Fiul unei vechi familii nobile maramureşene, Alexandru Ivasiuc (s-a născut la 12 iulie 1933 în Sighetul Marmaţiei) încă din copilărie şi mai târziu licean fiind era o fire viguroasă şi optimistă, sensibilă, dar şi „violentă”, urând profund egoismul şi „despotismul” comunist, „el s-a străduit să-şi asume marxismul, dar nu dintr-o candoare de adolescent, asemenea poetului (Nicolae Labiş, n.n., Echim Vancea), ci obligat de împrejurări.”
Anii petrecuţi în închisoare l-au făcut mult mai „precaut” în ceea ce priveşte ideologia oficială. Pe de altă parte caracterul său „nu îi permitea” să simuleze supunerea, „ar fi fost nu peste puterile lui, ci sub puterile lui. Inteligenţa energică, virilă îl făcea inapt pentru o miză măruntă. Ar fi fost ca şi cum ar fi încercat să umple un pahar cu apă cu un furtun sub mare presiune. Aşa stând lucrurile, Alexandru Ivasiuc se erijează în marxist, valorificând din marxism o dimensiune care i se potriveşte: radicalitatea.”
Alexandru Ivasiuc comentează, „echilibristic pe sârma marxim-leninismului”, în volumele sale de eseuri „Radicalitate şi valoare” (1972) şi „Pro domo” (1974) precum şi în alte articole publicate în revistele „România literară” şi „Contemporanul”, scrierile lui Hegel, articolele tânărului Marx, cât şi aserţiunile din „Caiete filosofice” ale lui Lenin. El găseşte în aceste texte argumente în favoarea convingerii sale că valoarea este direct dependentă de radicalitatea demersului creator, de capacitatea de a revoluţiona concepţia despre viaţă.”
De pe această poziţie, Alexandru Ivasiuc combate „complicaţia inutilă, transformarea culturii într-o birocraţie şi pledează pentru o întoarcere la întrebările originare. Luând în discuţie, inevitabil, problemele creaţiei literare, pretinde ca există o legătură directă între atitudinea radicală exprimată de operă şi valoarea ei.” (Alex Ştefănescu).
În numai zece ani de activitate literară Alexandru Ivasiuc a publicat o impresionantă operă literară; a publicat șapte romane, un volum de nuvele, doua culegeri de eseuri și sute de articole în ziare și reviste („Contemporanul” şi „România literară”). Opera impresionează nu atât prin dimensiunea sa, cât prin conţinut, prin scopul propus şi prin efectul ei asupra contemporanilor în încercarea autorului de a formula un tablou general al eforturilor spiritului uman în toate direcţiile şi în toate domeniile, dar mai cu seamă în cel literar, opera sa intrând în „circuitul canonic” încă înainte de tragica sa dispariţie (la cutremurul din 4 martie 1977, Bucureşti).
Destinul lui Alexandru Ivasiuc este parte din destinul unei generaţii care s-a confruntat cu o traumă existenţială (detenţia politică), traumă ce anunţă o tentativă, nu mai puţin dramatică, de reinserţie socială, în anii ce urmează eliberărilor din închisori. Vieţile paralele ale regimului comunist sunt dintre cele mai complicate, iar juxtapunerile precipitate de închisoare marchează educaţia intelectuală (Sanda Cordoş).
Comentatorii vieții și operei lui Alexandru Ivasiuc (Nicolae Manolescu, Nicolae Breban, Sanda Cordoş, Nicolae Balotă, Eugen Simion, Cornel Ungureanu, Valeriu Cristea, Alex Ştefănescu, Tita Chiper-Ivasiuc, Gheorghe Andraşciuc) au evidențiat, în genere mai mult sau mai puţin pe faţă, legătura dintre cele două registre, existenţial şi textual și „schimbarea la faţă” a lui Alexandru Ivasiuc, (declinarea identităţii intelectuale marxistă este dublată de opţiunea tăcerii publice în chestiunea detenţiei politice. Partea de umbră a vieţii, nu numai a scriitorului, dar a acestuia în special, parte pe care nici un comentator de dinainte de 1989 nu o poate evoca decât în cheie esopică, este relegată convorbirilor cu prietenii, acolo unde Ivasiuc îşi „transcrie” confesiunile ce pot a fi structura unui roman care a fi putut fi. Trecerea de la rezistenţă la marxism poate fi citită ca o înţelegere a necesităţii istorice, sau ca o tăgăduire a vechiului statut de inferioritate simbolică (victima destinată persecuţiei şi marginalizării), prin îmbrăţişarea unei credinţe care este aceea a stăpânilor.
Sanda Cordoş în monografia „Alexandru Ivasiuc”, Editura Aula, Braşov, 2001) punctează acea conjuncţie vinovată între literatură şi „vulgata partinică” în cazul lui Alexandru Ivasiuc cum că zelul convertitului la marxism pare să contamineze majoritatea textelor sale, acolo unde vocea auctorială se suprapune peste vocea puterii ce administrează, arbitrar, destinele individuale şi că oricât de paradoxal, victima din 1956 elogiază raţiunea istorică în numele căreia propria sa viaţă fusese mutilată.
Restul e doar tăcere…
Romane: – Vestibul, (1967) – Interval, (1973) – Apa, (1973, film – Trei zile și trei nopți) – Păsările, (1973, s-au vândut vreo treizeci de mii de exemplare) – Cunoașterea de noapte, (1973) – Iluminări, (1976) – Racul, (1976)
(Sursa: Salut Sighet)
Corina Enache
