Scriu acest articol, nu doar pentru cititorii ziarului Curierul de Râmnic, ci și pentru ziariștii din presa vâlceană și din Țară. Trăim, în opinia mea, cea mai interesantă epocă, de după lovitura de stat, din decembrie 1989. Nu mă sfiesc să spun cuvântul lovitură, pentru că asta a fost. Sigur, realitatea acelor zile, pe care noi le-am trăit intens, maturi, a fost fardată, ulterior, în Revoluție. Care ar fi putut fi adevărată, dar ea nu a existat, decât printr-o schimbare a președintelui. Un asasinat, care a blestemat un popor. A fost Revoluția unora, pentru ei și pentru Alții, cetățeni, multinaționale, țări, servicii de informații străine, precum și excrescențele lor, globaliste.
În 1989 noi am pierdut o Țară. Și circa 10 milioane de cetățeni. Când vorbesc despre Diaspora românească, autoritățile române mint. Incapacitatea lor de a recunoaște exodul românilor vine și din frică, din frica de a-și recunoaște vinovăția. Numeric, românii sunt cel mai alungat popor din istorie, mai mulți decât sirienii, evreii, ucrainenii. Cu precizarea că pe români i-au alungat tot românii. Procentele mici de 30 la sută, din alegeri, coincid cu numărul populației votante din țară, care nu mai este de 22 de milioane. Știu, din experiența mea de emigrant, că atunci când ești într-o țară străină, țara ta, statul din care vii, națiunea din care ai făcut parte, până în momentul când te-ai instalat, în altă parte, toate, absolut toate, sunt uitate sau ecranate. TU nu mai contezi, cum ai contat, acasă, unde erai cineva. Ca să îndulcesc puțin tonul, îmi aduc aminte de un văr al domnului Ioan Barbu, pe care îl vizitam, la Munchen, prin anii ’90. Nicu Gina ne spunea mereu: eu, în România, eram cineva. Eram șofer, la Lugoj. Noi râdeam, îl luam peste picior. Dar omul vorbea serios, era mândru. În Germania, unde emigrase, era nimic. Era nimeni. A fi fost șofer de basculantă era pentru el ceva măreț, uluitor. Deși conducea un Mercedes, nea Nicu era nostalgic. I se luase esențialul, mândria de a însemna, de a fi cineva.
Așa se întâmplă când pleci. Îți e bine, dar îți e rău. Toată ființa ta este concentrată pe adaptarea la sistemul nou, în care vrei să te înșurubezi. Și în care vrei să supraviețuiești, ca să îți fie și mai bine. Acasă este un cuvânt greu de rostit, pe care ÎL PORȚI ÎN TINE ȘI CARE, ÎN FIECARE CLIPĂ, DOARE.
Va fi greu să ne luăm înapoi, ce ni s-a luat, cu largul concurs al nostru, nu al străinilor, ci al acelora care am rămas aici. Teza mea, care nici măcar nu este originală, este asta: nu ni s-a luat nimic, prin forță. Nu am avut război, nu a fost război civil, nu a fost nicio schingiuire, din exterior. A fost mersul firesc al capitalismului, pe care ni l-am dorit, fără să știm ce este. Am fost cumpărați de capitalism, la bucată, începând cu președintele, Parlamentul, comunitatea de informații, armată. Până la amărâtul căruia i s-a vândut iluzia că ajutorul social dat de primărie, îi va ajuge și de bătutură și de mâncare. Care a înțeles că nu mai trebuie să muncească pentru sine și pentru ai lui. În loc să desființeze ajutoarele sociale, guvernanții le-au mărit și le-au transformat în mită electorală. Modelul a prins, s-a extins și s-a viralizat, astfel. încât, unele primării din România sunt și cei mai mari angajatori din județele lor. Democrația a înghețat, schimbarea liderilor nu s-a mai produs, iar noi am rămas tot atât de săraci, poate chiar mai săraci, decât pe vremea sistemului socialist. Iar noi ne-am lăsat cumpărați, cu giuvaericale, cum au făcut navigatorii lui Cristofor Columb, cu băștinașii din Caraibe, în 1498.
Dar deșertul românesc de azi este înspăimântător.
Când se întorc românii lucizi acasă, în concediu, ei scriu pe rețelele sociale grozăvii, ei compară ce văd acasă, cu ceea ce au în țările, din care vin. Noi le citim, cu aceeași toleranță, cu care acceptam, pe vremuri, derapajele sistemului socialist. Lasă, măcar avem un serviciu, o locuință, mergem în concedii, prin sindicat, ziceam. Autosuficiența asta generează și astăzi nostalgii, pe care se cațără partidul AUR, care nu face niciun efort, în afară de a vorbi subconștientului colectiv românesc. Nu mă îndoiesc deloc de victoria acestui partid, cu toate încercările serviciilor, care au și început, de a-l sparge și minimaliza. AUR și doamna senator Șoșoacă vin din inconștient (subconștient) și ei sunt instrumentați, animați, de spiritul civic românesc neevolaut, de cetățeni inconștienți, care simt că partidele tradiționale sunt muribunde. Sau că au și murit. Va fi ușor pentru o armată ostilă să destabilizeze o țară, ca a noastră, fără a trage un glonț. Cu tot cu analiștii NATO, care nu înțeleg nimic din sufletul esticilor. Avertizez, în treacăt, faptul că la nivel colectiv adevărul partidelor la putere este deja respins, apriori, ca o minciună sfruntată. Că orice ar face PNL și PSD, nu mai conving pe nimeni și că singura lor alternativă va fi furtul electoral. AUR, Simion, Șoșoacă sunt ca românii, ca băștinașii, deveniți americani. Pe lângă ei, pesediștii par niște amărâți de colonizatori. În fapt, doar niște parveniți, care își inventează un pedigree, cu banii furați, în ultimii treizeci de ani.
Neamprostia este însă în ADN, niciun ban nu o poate ascunde, vreodată.
În fine, pentru că nu vreau să mă lungesc aici, pe teritoriul acesta virtual, mă voi opri. Ce vreau să spun, în încheiere, este faptul că suntem, volens-nolens, la începutul anului 1990, când presa făcea tiraje imense. Și când conta. Degradarea ei, abdicarea în fața ingineriilor serviciilor și a institutelor de manipulare, este parte a trădării generale, de către ziariști, a publicului lor. Presa a vrut și vrea bani, ca să poată trăi, cu orice preț, iar stăpânii, au subfinanțat-o, divizat-o și au stăpânit-o. Presa din România a servit și servește încă, abandonului general al valorilor românești și este vasala unui internaționalism, greșit aplicat. A preferat poziția de ghiocel, în fața establishmentului bucureștean și a manipulărilor de tip, vai de capul nostru, masonic, de masă. Pentru că nici măcar masoneria românească nu a scăpat hoției, ridicolului și degradării. Dacă această instituție antică și acceptată este așa, vă imaginați, de fapt, vedeți, cu ochiul liber, ce mai înseamnă azi presa din România.
Când SRI a declarat presa românească un pericol la siguranța națională, am sărit, ca ars. Azi, recunosc, SRI a avut dreptate. Presa a construit profilele infracționale ale liderilor români, care s-au îndepărtat de popor. Național și local. Iar infractorii, a căror rată de înmulțire crește, în proporție geometrică, au supus presa, care a avut doar o banală creștere aritmetică.
Nimeni nu a anticipat această stare a presei din România, nici măcar eu, care recunosc că voi iubi presa, până la moarte, dar afirm că am fost parte din acest proces, catastrofal.
Va trebui, să renaștem, noi cei din această presă, care am supraviețuit dezastrului nuclear. Atât noi, cât și ziariștilor mai tineri, care ne-au înțeles greșit. Din cenușă, ca pasărea Phoenix.
Cât încă mai suntem vii. E vremea noastră, a tuturor, mai mult, e datoria noastră, de ziariști români, care înțelegem cuvântul românește, cu tot firescul și toată măreția lui.
Silviu Popescu
