Se poate afirma, fără exagerare, că Râmnicul este un oraş fără statui. O spun cu resemnarea şi tristeţea celui ce şi-ar fi dorit oraşul împodobit, nu cu statuile de marmură ale Florenţei sau Veneţiei, ci cu acele monumente care să ilustreze în numele adevărului vechimea şi importanţa culturală a urbei. Facând abstracţie de monumentul Independenţei şi de cel al domnitorului Ştirbei, edificate cu mai bine de opt decenii în urmă, construcţiile monumentale ale Râmnicului sunt departe de a avea pregnanţă şi personalitate.
Aşezarea avantajoasă a oraşului în pantă şi vecinătatea intimă a Capelei puteau permite ridicarea de monumente ale unor voievozi care au avut un rol major în anii de istorie ai Râmnicului. Lipsesc, de pildă, imaginile în bronz ale lui Mihai Viteazul şi Matei Basarab sau a lui Radu de la Afumaţi (ce splendid ar fi arătat un monument sub poala Cetăţuii!), în timp ce Brâncoveanu se bucură de un bust departe de magnificenţa domnitorului.
Statuia lui Mircea cel Bătrân, aparţinînd lui Irimescu, plantată cu vreo douăzeci de ani în urmă în faţa Parcului, e pe cât de modestă, pe atât de insignifiantă. Mircea e, pentru Râmnic, ceea ce a fost Ştefan cel Mare pentru Suceava. Spiritul lui e încorporat în zidurile urbei. Un trecător străin, mergând grăbit pe stradă, nici nu observă printre castanii înalţi opera în bronz care a înlocuit, pe rînd, în crugul vremurilor, pe Brâncoveanu, pe Alexandru Lahovari şi Maxim Gorki. De aceeaşi lipsă de grandoare suferă şi bustul împăratului Traian, în piatră, făcut de Wagner în 1984 (90 de centimetri pe un soclu de trei metri înălţime!). Sunt monumente care minimalizează şi chiar discreditează modelul, în loc să-l scoată în evidenţă. În scuarul elegant din faţa Episcopiei s-ar fi cuvenit să se ridice statuia lui Antim Ivireanu, fost arhiereu în partea locurilor, cel care a zidit renumele cărturăresc al Râmnicului. Chiar monumentul lui Anton Pann nu reuşeşte să aducă în contemporaneitate figura legendară a autorului „Poveştii vorbei”. În fine, trebuie repus în drepturi Al. Lahovari, al cărui monument a fost distrus de municipalitate în primii ani ai dictaturii comuniste, deşi la Bucureşti, unde „cenzura” monumentelor a fost cu mult mai drastică, statuia omului de stat a supravieţuit şi poate fi şi astăzi admirată.
Oraşul de odinioară, conformist, dezabuzat, cu propriile-i nostalgii şi refulări de mică urbe de provincie, îşi ridicase cîteva statui şi busturi ce pot să pară astăzi demodate, dar care se integrau atunci desăvîrşit în atmosfera romantic-desuetă de sfîrşit de secol. Un bust ce se păstrează încă, ridicat în anul 1909, în amintirea doctorului Suciu, e o relicvă ce trebuie conservată măcar pentru armonioasa integrare în ansamblul arhitectural. Privesc fotografia spitalului (spitalul vechi, al cărui fondator a fost) executată la începutul secolului nostru, în faţa căruia se află monumentul medicului. Construcţia, ce calchiază discret modelul Aşezămintelor Brâncoveneşti din Bucureşti, e de un echilibru şi o sobrietate remarcabile. Modificările aduse mai tîrziu nu fac decât să-i deterioreze aspectul exterior. Modestă e şi statuia colonelului N.Pleşoianu, de pe strada Traian, ridicată în faţa unei şcoli pe care colonelul a ctitorit-o. În Râmnicul de altadată statuia, deşi la marginea oraşului, avea o amplasare avantajoasă şi se armoniza cu atmosfera urbei. Scăpată ca prin minune de valul demolărilor, statuia zace pe acelaşi loc, acoperită de arbuşti şi bălării.
Statuile, în fond, nu sunt decît abstracţii. În afara simbolisticii ce poate să lipsească, ele aduc un spor de frumuseţe peisajului în care sunt plantate. Aş zice, glumind, că Râmnicul de odinioară n-avea statui fiindcă fusese blagoslovit cu toate darurile, tot astfel cum o femeie frumoasă se poate dispensa de sulimanuri. Râmnicul vechi, fără să poarte pe edificii semnături de arhitecţi celebri, e mai degrabă opera unei naturi naive, romantice, inconştiente de farmecele ei.
Constantin Mateescu – “Râmnicul de odinioară”
