Sorin Zamfirescu: Rememorări cu gust de Pelin (Capitolul douăzeci și șapte)-Memoriile celui mai bun primar al Râmnicului, din ultima jumătate de secol

92 0

BĂTĂLIA  ELECTORALĂ  DIN  2004

 

 

 

 

Revenind  la  anul  2002,   bolile  începuseră  să-mi dea pace, deoarece partenerul meu de viață, medic supercompetent și soție devotată, s-a dat peste cap pentru a mă pune pe picioare. Soarta mi-a oferit o mare șansă.  Mi se potrivește ca o mănușă ceea ce se spune despre secretul bărbaților cu oarecare succes: au în spate o femeie deșteaptă și puternică!

Puterile îmi reveneau pe zi ce trece și  simțeam  nevoia să fac ceva. Dorința mea a coincis cu intenția liderului  filialei  județene  a  liberalilor,  Emilian   Frâncu, de a câștiga Primăria pentru partidul său, motiv pentru care umbla disperat după un candidat cu șanse. Repetându-se parcă scenariul din 1996, un grup de  liberali în frunte cu președintele județean, m-a invitat la o discuție serioasă, la finalul căreia mi s-a propus să candidez pentru postul de primar liberal la alegerile din 2004.

Înclinam să cred că merită să mai încerc, fiindcă o bună parte din râmnicenii întâlniți întâmplător îmi spuneau că votul lor din anul 2000  fusese aruncat pe apa sâmbetei și mă îndemnau să recandidez, dar și pentru faptul că-mi dădusem seama de necesitatea câștigării a două mandate pentru a lăsa o urmă cu adevărat greu de șters după plecarea ta. De această dată, nu Anca Ungureanu le-a sugerat liberalilor ideea candidaturii mele, ci fostul meu colaborator din mandatul precedent, Victor Giosan, vicepreședinte al P.N.L. Vâlcea, care le-a spus textual: dacă vreți să câștigați Primăria, convingeți-l pe Zamfirescu să revină.

Am acceptat și au început pregătirile.

Până la alegeri, exista timp suficient pentru pregătirea campaniei electorale. Șef al acesteia a fost numit inginerul Tudor Şindilaru, un tip isteţ și vrednic. Lucrase ani de zile în Germania, mama sa fiind profesoară de limba germană și preluase multe din obiceiurile nemțești, pe care căuta să le aplice la noi. Unele idei pe care  le-a folosit nu s-au potrivit ţinutului scăldat de apele Oltului şi nu au avut impactul dorit. Iată un  exemplu. Şindilaru a găsit un editor bucureștean care putea executa bannere  de orice dimensiune la prețuri foarte, foarte mici. I-a comandat acestuia un banner uriaș cu imaginea mea,  care a îmbrăcat integral una din fațadele laterale ale Casei Tineretului din Ostroveni, la  prețul modic de 1000 de lei. Ideea ar fi trebuit să se bucure de succes, fiindcă avea o mare rază de acțiune, fiind zărită de la depărtări apreciabile. Însă nici redutabilii  mei adversari politici n-au stat cu mâinile-n sân și au lansat zvonul că acel banner a costat zeci de mii de euro, prin urmare, Zamfirescu e finanțat de un foarte puternic grup de interese, care dorește să pună stăpânire pe oraș (?). Mai mulți cunoscuți m-au făcut atent la ce se vorbește în târg, dar răul fusese deja făcut. Nu vreau să spun că am pierdut alegerile din cauza ideilor trăznite ale șefului de campanie. M-am înțeles bine cu Tudor, însă el avea fel de fel de sugestii care nu se potriveau totdeauna cu felul nostru de a fi. Și, ce mai tura-vura, s-a văzut că procedurile folosite de roboţeii saxoni, în România, sunt inferioare vicleşugurilor balcanice mai suple și mai puțin dispuse să țină seama de reguli și legi.

Apropo de oamenii cu bani care finanţau în secret campaniile electorale.  Organizația județeană liberală nu stătea  pe roze cu fondurile, iar eu eram departe de a avea bani să-mi pot susține, măcar parțial, campania. Așteptam cam necăjiți o soluție salvatoare, când, pe neașteptate, liderul județean mi-a transmis că a găsit o soluţie şi m-a invitat la o discuție în spatele ușilor închise ale biroului Domniei Sale. Când am intrat în birou, acolo se mai afla un foarte prosper om de afaceri vâlcean − nu spun cine, persoană importantă − care mi-a zis verde în față: „Domnule, te sprijin să faci o campanie electorală ca la carte, adică o finanţez integral. După alegeri, fiindcă n-ai cum să ratezi succesul cu asemenea desfășurare de forțe, îmi direcționezi toate lucrările de investiții din fondurile Primăriei, pentru a le executa cu firmele mele și suntem chit.” M-am îngălbenit, am îngăimat „Ați greșit omul!”, și am  închis uşa pe dinafară. De atunci respectivul, în loc să mă respecte mai mult, e foarte rece cu mine la rarele şi accidentalele întâlniri avute. Iată deci cum se poate scrie istoria! Este adevărat că sistemul este folosit, în variante mai mult sau mai puțin legale, pe scară largă la alegerile  diferitelor organisme democratice, nu numai la noi, ci chiar și în Statele Unite ale Americii, începând de jos și până la cel mai înalt nivel.

Pe la începutul anului 2004, s-a mai întâmplat o chestiune ciudată. Un rȃmnicean, fost coleg de liceu, un picuţ mai tânăr, care ajunsese ziarist bucureştean și se lăuda că ocupă  o   funcție  importantă  pe  lângă  președintele  Iliescu, m-a invitat la el acasă – își transformase casa părintească din splaiul Mircea Vodă  într-o vilă confortabilă − pentru o discuție importantă. După cafele și gogoșele, atacă tema convorbirii:  să trec cu arme și bagaje la Partidul Social Democrat, dacă vreau să câștig cu certitudine fotoliul de  primar al orașului. Popularitatea mea (P.N.L. făcuse public un sondaj profesionist în care eram pe primul loc, mult peste Mircia Gutău, al doilea clasat) adăugată  sprijinului acordat de P.S.D. într-un oraș cu multe,  chiar foarte multe reminiscențe de culoare roșie, mă vor scoate cu siguranță la liman.

Am refuzat civilizat, explicându-i crezul meu politic. Mi-a râs în nas, spunându-mi că sunt un naiv încremenit într-un proiect desuet, iar dacă-l voi refuza, se va adresa adversarilor mei și astfel voi pierde întrecerea. Mi-a mai spus că vor face orice pentru ca P.S.D.-ul vâlcean să nu devină a cincea roată la căruță în noua legislatură. Are mandat, spunea el,  din partea conducerii centrale, deci are puteri extraordinare. La răspunsul meu că voi risca rămânând  candidat liberal, ne-am despărțit în condiții civilizate, dar dezamăgiți unul de celălalt. Realitatea s-a dovedit a fi de partea lui!

Cine dă crezare amănuntelor de mai sus s-a putut convinge încă o dată – dacă mai era cazul − că migrația politică interesată îmi repugnă. Sigur, mi se poate imputa secretizarea unor  nume  implicate în aceste „spovedanii”, dar e limpede de ce procedez aşa. Găsindu-se în situații nu tocmai plăcute, e posibil ca cei în cauză să nu recunoască „poveștile” mele și să mă trezesc cu vreo acțiune în justiție. Întâlnirile, având, de cele mai multe ori,  caracter conspirativ, fără martori, s-ar pune în discuție cuvântul meu, vis-à-vis de cuvântul contraopinenţilor mei, și îmi displace profund să merg prin tribunale pentru a-mi susține cauza, chiar dacă dreptatea este de partea mea.

În acea confruntare electorală, principalul contracandidat a fost reprezentantul Partidului Democrat, Mircia Gutău. Deși se ocupase până atunci doar de sport, avea experiență în administrația locală, fiind consilier local într-a doua legislatură, candidase deja în 1996 pentru postul de primar al municipiului, iar după „surghiunirea” lui Ion Nicolae, fusese ales adjunct al primarului Sabău, cu care s-a înțeles, de altfel, foarte bine. Eu am simțit că este un adversar periculos și îi sfătuisem pe consilierii municipali ai Partidului Național Liberal, al cărui candidat pentru alegerile din 2004 fusesem deja nominalizat, să nu-i susțină  candidatura pentru postul de viceprimar. Nu m-au ascultat (De ce oare? Exista un alt interes?), a fost votat cu o majoritate la limită și, fiind un tip inteligent, a profitat din plin de poziția de viceprimar, având ocazia să desfășoare o campanie electorală pregătitoare foarte ofensivă prin contactarea multor locatari, cărora le rezolva nişte solicitări mărunte,  rămânȃnd astfel în memoria viitorului alegător. Traian Sabău declarase deja că nu-l mai interesează o nouă candidatură – era prea multă bătaie de cap −,  de aceea îi permitea adjunctului său să se desfășoare și să apară în prim-plan, ba chiar îl recomanda ca succesor.

Pentru a contrabalansa puterea extinsă tentacular a Partidului Social Democrat, în septembrie 2003, Traian Băsescu și Theodor Stolojan își dau mâna și convoacă cele două foruri  supreme decizionale ale Partidului Democrat și Partidului Național Liberal, care decid să formeze o alianță electorală denumită Alianța Dreptate și Adevăr. Am participat la acel congres care s-a finalizat cu un delir colectiv, justificat doar parţial. Personalităţile divergente ale liderilor şi interesele contrare au erodat cu timpul această întovărăşire politică.

Principiul de baza  al Alianței DA  era să coabiteze pentru a prezenta în comun câte un singur candidat pentru posturile de primari, de președinți de consilii județene și pentru Președinte al României, care s-ar fi bătut astfel de la egal la egal cu reprezentanţii Partidului Social Democrat. Conform acestui  protocol,  la Râmnicu-Vâlcea trebuia să se stabilească cine va fi acel candidat: Zamfirescu de la Liberali sau Gutău de la Democraţi. S-a făcut și un sondaj profesionist, unde m-am calificat lejer pe primul loc. Totuși, Mircia Gutău, nevoind să renunțe (!), a făcut tapaj și atunci s-a ajuns la o negociere la nivel înalt cu echipe conduse de Călin Popescu Tăriceanu pentru P.N.L. și Radu Berceanu pentru P.D. Greșeala grupului nostru, fatală pentru mine, a fost că eram prea siguri de rezultatul final al competiției electorale la Râmnicu-Vâlcea și, bazându-ne prea mult (a doua greșeală − errare humanum est, perseverare diabolicum!), pe sondajul făcut, am fost prea concesivi. Protocolul stipula clar, fără excepţii: un singur candidat ales pe baza sondajelor profesioniste. Așadar, rezultatul era unul singur: candidatul ambelor partide trebuia să fie Zamfirescu.

Însă Mircia Gutău, cum îl știți, bătăios până la Dumnezeu, susținea sus și tare că  nu renunţă și că, orice     s-ar întȃmpla, va candida separat. La întrebarea pusă de liderii bucureșteni, cum ne vom descurca dacă, bătându-ne între noi, câștigă un al treilea, Mircia Gutău a răspuns ferm: Imposibil! Am deja consilieri specializați, cu o strategie imbatabilă,  așa că merg la sigur! Voi câștiga! Îmi asum răspunderea!

O asemenea siguranță, bătătoare la ochi, trebuia să ne pună pe gânduri, însă noi, mai bine zis eu, am crezut că face un pic de teatru, pentru a nu i se închide ușa în nas. Repet: eram prea sigur de rezultat. După o scurtă consfătuire am fost cu toţii de acord: vom candida amândoi, dar să nu dea Michiduță să câștige cineva din afara alianţei.

Șeful echipei noastre vȃlcene de negociere, vulpoiul, experimentatul, cinicul om politic, Bebe Ungureanu murmura la sfȃrşitul întȃlnirii: Nu-mi miroase a bine!

Ceea ce afirma cu vehemență Mircia Gutău s-a și întâmplat. A avut o strategie câștigătoare. Mai târziu, fel de fel de şuşotitori  îmi spuneau  că am fost tras pe sfoară, deoarece unii lideri liberali locali, văzând inflexibilitatea mea vis-à-vis de eventualele aranjamente ulterioare,  făcuseră deja o înțelegere cu P.D.-ul, așa că nu mai erau  interesați nici de campanie, nici de reușita mea. Parole, parole, parole…, sunt sătul până peste cap de ele!

Totuși, cele spuse de ziaristul atașat pe lângă Ion Iliescu și șoaptele de prin jur îmi confirmau ideea că înțelegerea Mircia Gutau − Traian Sabău devenise certitudine. Deși  fostul primar se înscrisese și el în cursă, sătul de tracasările inerente postului, recunoştea celor din jur că nu era interesat  și că, în turul II, care va fi hotărâtor,  îl va susține, necondiţionat, pe fostul său viceprimar.

Deși principalii contracandidați aparțineau aceleiași alianțe politice, campania electorală a fost presărată cu atacuri la persoană și stratageme în bună măsură ilegale. Două afirmații m-au deranjat foarte tare. Una dintre ele susținea sus și tare că sunt prea bătrân. Ciudat! Aveam pe atunci 61 de ani, vârstă la care văd că azi, la Râmnicu Vâlcea, ești considerat ca fiind chiar foarte indicat pentru un asemenea post de răspundere.   Al doilea, îl consider un atac la persoană complet nepotrivit (exprimare eufemistică). Se susținea că mă port urȃt cu cei în vârstă (prima acuzație că sunt bătrân era în contradicție cu cea de a doua), deoarece nu am avut suficientă grijă de tatăl meu, pe care l-am părăsit, neinteresându-mă direct de soarta sa. Asta chiar m-a jignit profund! Cine a citit primul volum al „Rememorărilor cu gust de pelin”, sunt sigur că-și dă seama ce stupizenie mi se punea în cârcă. Tata, Nae Zamfirescu, a fost un un OM ÎNTRE OAMENI și un idol pentru mine, iar soția mea, medicul Silvia Zamfirescu, a fost alături de el până în ultima clipă!

Ciudat este și faptul că destui membri ai Clubului Rotary, din care îmi dădusem demisia între timp, au trecut cu arme și bagaje în tabăra principalului meu contracandidat. Așadar, la alegerile din anul 2000, eram acuzat și am pierdut multe puncte pentru că eram rotaryan, deci mason (!), iar acum foștii mei camarazi (tot masoni?) deveniseră cei mai înverșunați adversari ai mei. Logic, nu!?

În ziua alegerilor, s-au petrecut două lucruri care nu sunt permise  de legea română și anume, transportul alegătorilor la urnele de vot cu  autovehicule private (mai târziu, un mare lider pesedist a fost condamnat pentru acelaşi lucru), dar mai ales lipirea în noaptea premergatoare votului, pe asfaltul traversărilor pietonale din zona centrală (Legea spune că ultimele 24 de ore nu este permisă propaganda de niciun fel), a unor abţibilduri frumos colorate cu îndemnul electoral de a-l vota pe contracandidatul meu. A fost o găselniță pe cât de ilegală, pe atât de eficientă.

Adevărul este că  Mircia Gutău, mai bine sfătuit decât mine, a reușit să obțină, încă din primul tur, sute de voturi mai mult decât mine. Eu am reuşit să câştig doar câteva secţii electorale din centrul oraşului, dar am pierdut o groază de voturi în mai toate cartierele mărginaşe, în bună măsură, din pricina acţiunilor întreprinse de echipele de activiști ai contracandidatului meu, care erau organizaţi in stil paramilitar.  Am intrat amândoi în turul II, când, secretul lui Polichinelle, fostul primar, Traian Sabău a declarat în presa locală că  P.S.D.-ul este și trebuie să fie alături de Mircia Gutău, astfel că, în final, diferența dintre noi s-a mărit.

Repet,  nu sunt nici  resentimentar,  nici  vindicativ.  De-a lungul timpului, m-am convins că Mircia Gutău a fost o alegere destul de  bună, fiind un om harnic și gospodar, iar orașele mari au nevoie de primari chibzuiţi. Să ne înțelegem, nu vreau să spun, și nici nu am afirmat vreodată, că a fost o alegere mai potrivită decât varianta în care eu aș fi fost preferatul râmnicenilor. Sunt sigur că Rȃmnicul nu ar fi fost în pierdere dacă m-ar fi ales pe mine în 2004. Nu se pot face comparații între mandatul meu și cele 3(trei) mandate ale Domniei Sale (al patrulea e pe ţeavă). Am participat amândoi la un concurs în 2004, dar acum sau în viitor, nu suntem și nu putem fi competitori nici măcar pentru vreun clasament.  În primul rând, Mircia Gutău a avut mult mai mult timp pentru a se desfășura. Apoi, condițiile au fost și sunt altele. Fondurile de care am dispus fiecare dintre noi au fost și sunt diferite ca de la cer la pământ. Pe bună dreptate, la fel cum Domnia Sa e mulțumit de cele realizate ca primar, păstrând proporțiile resurselor bănești pe care fiecare dintre noi le-a avut la dispoziție, și eu sunt mulțumit, ba chiar mândru, de cele întâmplate în timpul mandatului meu. Un lucru pe care țin să-l menționez, apreciindu-l, este preluarea de către actualul primar, a unor inițiative care îmi aparținuseră. Este lăudabil faptul că primarul actual şi-a dat seama de ceea ce spuneam la un moment dat, şi anume că nimic nu se construieşte trainic şi definitiv dacă nu păstrezi ceea ce-i bine făcut de antecesori. Una peste alta, o spun fără teama de a greși, sunt de părere că, în cele 3 mandate în care a fost ales, Mircia Gutău ar fi trebuit să fie lăsat în pace să administreze liniștit și cu folos orașul, fiindcă încurcăturile în care a fost implicat, regizate sau nu, nu au priit Râmnicului. Progresul, dorit de toți trăitorii din orașul de la poalele Capelei, ar fi fost mai evident. Viceprimarii, numiți să-l suplinească, nu s-au ridicat la nivelul titularului pe perioadele în care  acesta a fost forțat să lipsească.

În fine, în 2004, am pierdut alegerile pentru postul de primar, însă din cauza rezultatului bun din primul tur, am reușit alegerea unui număr  egal de consilieri municipali cu cel al P.D.-ului lui Mircia Gutău și anume 8 consilieri, lucru nemaivăzut până atunci la P.N.L., rezultat care dădea dreptul liberalilor să-și numească  un viceprimar.

Sigur că am fost afectat de înfrângere, dar pierderea foarte onorabilă îmi conferea un statut respectabil, sau măcar dreptul la un pic de recunoștință  din partea camarazilor mei liberali. În schimb, în jurul meu, se instalase o tăcere de gheață, de parcă aș fi obținut un rezultat ridicol, aidoma celui obținut de ei în anul 2000. În definitiv, acest drept de a avea un viceprimar mi se datora în cea mai mare măsură, așa încât puteam emite pretenția de a-l ocupa. Când mi-am exprimat această opțiune, toți ceilalți lideri, în frunte cu Emilian Frâncu, au dat din colț în colț. Ba chiar au inventat un scrutin ad-hoc de vot secret al Biroului municipal (al cărui președinte eram!) pentru desemnarea vice-primarului. Și ce să vezi, aranjamentele subterane, la care   liberalii  au  fost,  sunt  și cred că vor rămâne mari specialiști, l-au scos pe  Vali Monceanu pe primul loc (!). Băiat bun și politician uns cu toate alifiile, dar aici era vorba  de altceva. Ca viceprimar, trebuie să știi cum se administrează un oraș pentru a fi capabil, în orice moment, să-l înlocuiești cu succes pe titular. Dar răzbunarea colegilor mei (nu cunosc nici acum motivul) a mers și mai departe. Fiind consilier municipal (fusesem cap de listă și trăsesem pe următorii 7 din listă după mine), mi-am exprimat dorința să ocup măcar funcția onorifică de președinte al Comisiei de Construcții și Urbanism din Consliul Local, domeniu în care sper să nu-mi conteste nimeni priceperea. Și ce să vezi, consilierii liberali, membri în  această comisie, nu m-au votat nici de dată asta. Era o limpede trecere pe linie moartă. Mai avusesem ocazia să văd că politicienii, ori de unde ar fi ei, sunt alături de tine doar atâta timp cât te pot folosi și stoarce, dar de data asta mi s-a părut că s-a depășit limita.

Am strâns din dinți și mi-am văzut de treabă. Participam la ședințele de Consiliu, ca întotdeauna, cu temele făcute și-mi exprimam deschis opiniile, fără party-pri-uri, când aveam ceva de spus. Parcă era un făcut,  „colegii” liberali nu mă susțineau aproape niciodată.

Nu aveam stare! Postura de pensionar nu mă mulțumea. Voiam să fac ceva, știam că mai pot fi de folos. Emilian Frâncu, având probabil ceva remușcări în urma comportamentului reprobabil al colegilor de partid,  acceptat  în mod tacit și de el, a discutat cu directorul CET Govora dacă are nevoie de un inginer constructor. Mihai Bălan, care mă cunoștea bine de pe vremea când fusesem director general la Uzina de Sodă, aflând că vreau să mă angajez,   mi-a oferit, pe loc, un post de consilier al directorului general.  Am acceptat bucuros și cele câteva luni cât am lucrat la acest important colos industrial, m-am simțit în largul meu, ambianța fiind deosebită.

CET-ul avea o conducere modernă, cu un orizont larg, o organizare de tip vestic și funcționa ca un ceasornic. Aveau însă o mare problemă care s-a dovedit a fi fatală: beneficiarul principal, Oltchim-ul, fiind în preajma stării de faliment, nu-și putea plăti facturile. Mai târziu, o decizie păguboasă, cauționată politic de proaspătul patron, Consiliul Județean, de a pune în cârca  CET-ului carierele de lignit de la Berbeşti-Alunu, a fost cât pe aici s-o pună la pământ. De fapt, prima mare greșeală, a fost trecerea acestui mare producător de energie în subordinea județului, când de fapt, centrala furniza agent termic numai pentru municipiu și platforma industrială Râureni. Dacă ar fi fost dependentă de Primărie, care nu ar fi avut niciun motiv să-i dea lovitura mortală prin preluarea falimentarelor mine de cărbuni din judeţ, cred că situația economică a CET-ului Govora ar fi azi fost mult, ba chiar infinit mai bună.

Cred că, tocmai datorită ambianţei, am încercat să-mi fac datoria cu prisosinţă. Trimis de Mihai Bălan pentru un schimb de experienţă la companiile cu profil asemănător din Leipzig – Germania, la întoarcere am prezentat o propunere-studiu de dezvoltare a C.E.T.-ului. Prezumȃnd că un domeniu restrȃns cum era cel prezent, de furnizare a agentului termic a unei platforme chimice falimentare poate pune în pericol însăşi existența C.E.T.-ului, am propus să se extindă paleta serviciilor publice, preluȃnd utilităţile (iluminatul public şi alimentările cu apă-canal) din toate localităţile judeţului, după modelul de succes văzut de mine în Germania. Manager modern, născut nu făcut, Mihai Bălan a aprobat studiul făcut de mine şi mi-a acordat încrederea de a declanşa unificarea serviciilor de asigurare a căldurii cu cele de apă potabilă şi canalizare din oraşele judeţului. Într-o lună de zile, am reuşit acest lucru pentru Băile Olăneşti şi pentru Călimăneşti. Lucrurile mergeau din ce în ce mai bine, cȃnd am primit o  propunere de avansare în rang de la Mircia Gutău, pe care am acceptat-o şi a trebuit să plec. După plecarea mea, ceilalti membri ai conducerii C.E.T.-ului, cărora nu le convenea multiplicarea atribuţiilor lor, l-au şicanat permanent pe Mihai Bălan pȃnă au reuşit să-l facă să renunţe la proiectul transformării C.E.T.-ului în cea mai importantă companie de servicii publice din judeţul nostru după model german.

Acum, cȃnd o serie întreagă de decizii cu substrat politic au pus C.E.T.-ul într-o situaţie delicată, vecină cu falimentul, iată că propunerea mea, aprobată atunci de un director extrem de competent, şi-ar fi dovedit din plin eficienţa.

În toamna anului 2004, au avut loc alegerile prezidențiale și cele generale. După cea mai acerbă campanie electorală de până atunci, Alianța DA reușește un scor foarte bun de 31 % la Senat și Camera Deputaților, față de 37 % dobândită de Uniunea Națională P.S.D + P.U.R.. Dreptate și Adevăr face o mișcare surpriză trimițând P.S.D.-ul în opoziție, câștigând majoritatea parlamentară, prin aliere cu UDMR-ul și, culmea, cu P.U.R.-ul, așa-numita „alianță toxică”.

Alegerile prezidențiale din aceeași toamnă au avut parte de un spectacol reușit. După tragicomedia de râsu-plânsu cu cedarea de ștafetă dintre Theodor Stolojan și comediantul lacrimogen, Traian Băsescu, a urmat o campanie de-a dreptul spectaculoasă. Proaspătul candidat al Democraților și Liberalilor s-a jucat de-a pisica și șoarecele cu Adrian Năstase, deși nici acesta nu era  dus la biserică. Finala e câștigată de Traian Băsescu la mustață cu 51% din voturi.

Sloganurile băsesciene cu trăirea binelui și amenințarea, devenită fapt, cu ţepele din piața Constituției, au făcut epocă şi au adunat sute de mii de voturi.

În concluzie, victoria s-a deplasat, pentru a doua oară, spre o dreaptă combinată inteligent cu centru-dreapta.

Articole asemănătoare

Scrie un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *