Râmnicul uitat – Mahalalele și ulițele orașului

516 0

Cuvântul “mahala” este de origine arabă sau turcă și înseamnă cartier, suburbie. Mahalaua este o comunitate urbană sau rurală  dezvoltată în jurul unui obiectiv social-economic.

Obiceiul pământului era ca mahalaua să poarte numele unui obiectiv de cult, a unui boier sau negustor însemnat sau după vreo breaslă ce își desfășura activitatea în acea parte a orașului.

În Râmnic, mahalaua era o unitate administrativă componentă a orașului și dispunea de un buget, salariați angajați, de gardieni de pază și de deputați, care discutau și hotărau rezolvarea problemelor majore, inclusiv a bugetului – leafa deputaților, a vătășeilor, a notarului, a perceptorului, cheltuielile de cancelarie, plata monitorului și plata certificatelor pentru tineri.

Deputații erau aleși odată la trei ani, în cele cinci mahalale ale orașului: Maica Domnului, Sfântu Gheorghe, Cuvioasa Paraschiva, Sfântul Dumitru și Toți Sfinții. Teritorial, puteau fi delimitate astfel:

Mahalaua Sfântul Gheorghe era între cele două râuri (Olt și Olănești); Mahalaua Cuvioasa Paraschiva era din iazul morii în jurul bisericii, unde era și piața lăptarilor și zarzavagiilor; Mahalaua Maica Domnului era în jurul bisericii franciscane și Maica Domnului și a Pieții lui Mircea; Mahalaua Sfântul Dumitru în jurul bisericii și a hanului, iar Mahalaua Tuturor Sfinților era lângă piața cu același nume, fabrica de bere și de lumânări, primărie și Școala de băieți.

Mahalalele dispuneau doar de un sistem de ulițe neregulate, înguste, întortocheate în zig-zag, nu asigurau o circulație fluidă, ci greoaie, plină de surprize.

Ulițele nu aveau nume, doar niște consemnări care arătau direcția: către Cozia, către Ocne, către Poșta Veche; după vecinătățile pe unde treceau: Ulița Sfântul Gheorghe, Ulița lui Munteanu, sau după numele meșteșugarilor importanți ai uliței: Ulița Brutarilor, Ulița Tăbăcarilor, a Pescarilor; după importanța pe care o avea ulița pentru circulație: Ulița cea Mare sau Drumul Mare.

Aceste căi de circulație erau, de fapt, niște drumuri de pământ, iar unele dintre ele, cele mai importante, aveau șanțuri adânci pe margine, pentru scurgerea apelor pluviale, cu batocuri sau haznale pentru colectarea lor, cu podiști de lemn peste șanțuri pentru trecerea pietonilor și cu țăruși pe margine. Pe alocuri era așternut pietriș de râu.

Numele de pod vine de la faptul că aceste drumuri, care porneau de la Palatul Domnesc sau de la alte puncte importante ale orașului, erau ceva mai înalte decât terenurile de dincolo de șanțurile lor. Incă de la sfârșitul secolului al XVI-lea, începuseră să fie podite cu grinzi și podine în afară de “Podul de pământ”, cum atestă un avocat francez, Pierre Fescalopier, care a trecut prin Țara Românească și București la 1574.

Și unele ulițe principale ale orașului Râmnicu Vâlcea începuseră să fie podite. Podurile de lemn pentru ulițe erau făcute asemenea suprastructurilor podurilor propriu-zise. Pe fundația de pământ a podului, ce avea o formă albiolată, cu un canal prin mijloc, lat de 0,50 metri până la 0,80 metri, îmbrăcat în cărămidă și prevăzut, la distanțe de 150 metri, cu haznale sau batocuri, adânci de 2-3 metri, pentru colectarea apelor din canale, se așezau grinzi de stejar de 0,20 m și lungi de 5-7 m în sens transversal din trei în trei metri. Deasupra grinzilor se așezau altele longitudinale din doi în doi metri, fixate de primele cu piroane groase. Peste aceste două rânduri de grinzi se așezau podinele, cofecționate din stejar, în sens transversal, unele lângă altele, fixate cu scoabe de fier. Astfel construit, podul, adică drumul, era gata pentru a fi dat în folosință.

Podurile erau făcute de oameni asociați în breasla podarilor și a lucrătorilor, angajați după vechiul sistem al “cislei”. Lucrătorii erau plătiți de proprietarii sau negustorii de pe ulița care era în lucru sau în reparare, iar cei care nu plăteau “cisla” erau pedepsiți într-un mod original: se făcea un șanț în fața porții casei proprietarului contravenient și se interzicea dreptul de a circula pe uliță.

Din cauza lipsei de fonduri pentru întreținerea podurilor, la 22 noiembrie 1792 domnul Țării Românești a instituit o taxă pentru întreținerea pavelelor și a fost introdus un impozit pe mărfurile ce intrau în orașe.

De la începutul secolului al XIX-lea, se renunță la acest sistem de carosabil al ulițelor, iar din 1833 începe pavarea cu piatră de râu.

 Sursa: Revista “Studii vâlcene”

Mihaela Iliescu

Articolul integral poate fi citit la http://www.istorielocala.ro/index.php/biblioteca-judeteana-antim-ivireanul-valcea/item/1782-r%C3%A2mnicu-v%C3%A2lcea-uli%C8%9Be-%C8%99i-str%C4%83zi-sec-al-xix-lea.html?fbclid=IwAR3UHADWsJVEgFQ-WoYnCcMzTGyqnzas7l-US3Nr8YeG1YA-CmtZuTkW7co

Articole asemănătoare

Scrie un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *