Râmnicul uitat – Obârșia (1)

177 0

M-am întrebat nu rareori din ce motive bunici mei, împreună cu alte câteva familii de aromâni, îndeobște înrudite între ele, formând un soi de „clan macedonean”, au părăsit tărâmurile însorite ale Eladei, lăsând acasă moșii, pășuni întinse, cirezi de vite și turme de „mioare”, abandonând un rost și o stare, căpătate în secole de muncă și luptă cu natura, dar și cu vitregiile istoriei, din ce motive, deci, și-au părăsit căminul și țara de origine, ca să se stabilească dincolo de Dunăre, într-un oraș mărunt (să fi avut în vremea aceea Râmnicul 5-6 mii de suflete), străin, necunoscut, pierdut la poalele Carpaților, un topos ce le amintea pesemne, prin natura generroasă și aerul rarefiat de munte, de locurile unde au văzut lumina zilei și și-au petrecut o parte a tinereții. Bunica, născută Sina, se trăgea dintr-o familie, să-i zicem stirpă, bine situată pe scara socială a rânduielilor din partea locurilor, un Sina („baronul Sina”) fiind pomenit în secolul al 19-lea în lumea de afaceri a Vienei imperiale, ca unul dintre cei mai bogați și influenți bancheri ai epocii. Bunici îi plăcea să se fălească, în cerc intim, cu această îndepărtată rudă legendară, despre care vorbea sfiit, în șoaptă, cu o cuvioasă și ipocrită aplecare a capului. Venise în Râmnic, copil fiind, în compania mamei sale și a unei sumedenii de mătuși (numite dode) și verișoare, pe care n-am apucat să le cunosc și se căsătorise cu bunicul, când nu implinise încă 16 ani, mai mult silită, în continuarea unor tradiții barbare, statornicite din bătrâni și devenite lege în comunitatea lor restrânsă de oameni ai înălțimilor cețoase, înconjurați potrivnic de vecinătatea tot mai apăsătoare a populației elene.

Așa cum am aflat, bunica s-a acomodat destul de repede cu viața liniștită, patriarhală, a Râmnicului de sfărșit de secol, cu trăitori cucernici, îndeletnicindu-se cu meșteșugul și negoțul și a învățat, în scurtă vreme, să vorbească românește, fără să își uite, însă, graiul macedonean, pe care îl folosea ăn casă și în relațiile cu rudele. Atunci când am ajuns la vârsta „înțelegerii” (prin anii ’34-’35), bunica – i se spunea în societate „coana Vița” – acum, bătrână, abandonase cu desăvârșire idiomul strămoșesc, nu datorită stringentei nevoi de adaptare sau pentru că i-ar mai fi făcut plăcere să-l vorbească, ci pus și simplu din cauză că mătușile și mama ei și toate rubedeniile mai vârstnice cu care trecuse Dunărea cu o jumătate de secol înainte muriseră demult, iar ea, bătrâna (îm realitate abia trecută de 50 de ani) se trezise încetul cu încetul „contemporană” cu o nouă generație (căreia îi aparțineau și cei șapte copii născuți năvalnic, unul după altul, începând cu ultimnii doi ani ai secolului) care vorbea, firește, frumosa limbă din partea locului, agrementată cu cuvinte și expresii neaoș oltenești. Pronunția coanei Vița rămăsese, totuși, tributară, în ciuda efortului vizibil de a-și îmbogăți și perfecționa vocabularul, graiului străbun, scăpând adeseori, în mare grabă, sunete și intonații in falsetto dar, mai ales scornind vocabule sud-dunărene, altoite pe trunchiuri românești, de un farmec indicibil, căruia mie, în anii când începusem să cochetez timid și tainic cu literatura, îmi ofereau o netăgăduită bucurie.

Asistența medicală (scurtă istorie)

Bunica, așa cum mi-o aduc aminte, dar și din câteva fotografii „de epocă”, imprimate pe cartoane groase și purtând cu ele cu orgoliu emblema firmei ce le executase și delicate decorații grafice sofisticate, aurite – trebuie să fi fost în tinerețe o femeie mândră, frumoasă, cu ochii albaștri, mari și expresivi și melancolici și părul castaniu coafat înalt, deasupra capului, cu o savantă știință a cochetăriei. Purta întotdeauna rochii lungi din stofe grele sau bluze închise la culoare, de o mohorâtă nuanță cromatică, încheiate cu nasturi de sidef până la gât, cu o pudibonderie – mă gândesc – macedoneană, lăsând impresia unei sobrietăți impuse prea devreme pentru v\rsta ei (25-30 ani), vârstă la care femeile își expun cu nonșalață pieptul, amatorilor ce vor să le privească.

Parfumul capoatelor și al îmbrăcămintei sale „de casă”, cu care luam contact îndeaproape, atunci când ne strângea în brațe pe noi, copiii, parfum îmbietor, discret, pe care îl descoperi în camerele rău aerisite, încărcate cu covoare vechi, acoperind podeaua și pereții, mi-l amintesc și astăzi, după mai bine de o jumătate de secol, asociat, de fiecare dată, cu fericirea naivă și, într-un fel, iresponsabilă, a clipelor când mama ne aducea în strada Carol ca să ne vedem bunicii și să ne jucăm în curtea largă, cu cireși bogați și darnici sau, mai ales, când obțineam cu greu permisiunea să cutreierăm prin podul casei, adevărată hecatombă întinecată, plină de mistere, încărcată cu mobilă abandonată, coșuri împletite, bănci școlare (mă întreb și astăzi, cui să-i fi folosit aceste bănci uzate, putrede, cu spații pentru călimară?), cazane, bibelouri, obiecte de faianță sparte, păpuși și jucării stricate și încă alte minunății constituind un univers fantastic, insondabil, fiindcă de fiecare dată descopeream prin vasta rețea de bârne a podului, motive noi de încântare și surpriză.

Constantin Mateescu – „Râmnicul uitat”

Articole asemănătoare

Râmnicul uitat: Gara

Postat de - 13 octombrie, 2020 0
FacebookTwitterCu câțiva ani în urmă ne-a întristat decizia demolării acestei clădiri și-am asistat neputincioși la dispariția construcției din Gara C.F.R.…

Scrie un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *