Bunicul, așa cum s-a fixat într-o memorie ostenită și deformată de prejudecățile familiei, era un om de talie măruntă, pleșuv (nu s-a păstrat nicio fotografie a lui din tinerețe, în care să-i fi apărut podoaba capilară, așa încât s-ar fi putut prea bine, gândeam în mintea noastră puerilă, să fi venit pe lume fără păr), cu fața suptă, prelungă și osoasă, fruntea înaltă, privirea ageră, albastră și cu mustață „în furculiță”, întotdeauna îngrijită, în tonul vremii (era contemporan cu I.L.Caragiale), ce-i conferea un aer de sobrietate sau, mai degrabă, de severitate, pe care nu și-a exercitat-o niciodată în prezența noastră, a nepoților, fie din cauza vârstei înaintate, fie din motive afective, nemărturisite, fie pentru că, sătul de o existență atât de îndelungată, ne considera în afara orizontului de interese din care își hrănea, discret, cu superbie, ultimele clipe ale vieții, bunicul, prin urmare, părea la bătrânețe un om blajin, inofensiv, apatic, venit din altă lume, exotică, absurdă, inaccesibilă oricum unor copii ca noi, în primii ani de grădiniță, cu mintea doar la joacă și buchisind în timpul „liber’ slovele, din ziarul „Universul” sau „Curentul” (ediții de provincie), abonamentul tatei, adus cu promptitudine, în jurul orei zece, de poștașul urbei.
Asistența medicală (scurtă istorie)
Ceea ce îmi amintesc cu o inexplicabilă luciditate sunt descinderile în casa noastră, de pe Bulevard, duminicile, după suljba religioasă de la „Cuvioasa Paraschiva”, când apărea pe ușă, mic, fragil, ratatinat, purtând cu sine un baston cu cap de câine, își dezbrăca paltonul, dacă era iarnă, cu gesturi măsurate, fără grabă, încredințându-i-l ordonanței și se târa până în camera „cea mare”, unde lua loc pe un fotoliu din lemn sculptat, pus dinainte în mijlocul odăii, tușind astmatic, sub privirile ocrotitoare ale mamei. Venea întotdeauna îmbrăcat în haine negre, mult prea largi pentru puținătatea trupului slăbit și guler alb, scrobit și ghete bine lustruite de bunica, privea lipsit de interes prin încăperea unde dormeau părinții, apoi își îndrepta atenția (dacă se poate spune astfel) spre fereastra ce dădea în curtea interioară a casei, curte „cuprinsă”, forfotind de orătănii, ce se prelungea cu o grădină largă, cu pruni și meri și peri, unde își punea la încercare, tata, experiența lui de „om de țară”, cultivând aici, în timpul liber, fasole, sfeclă, roșii, castraveți, cu pasiunea unui agricultor ce-și părăsise, împins de soartă, ocupația moștenită din strămoși ca să revină, cu nostalgie, la îndeletnicirile „primordiale”. În vremea asta, noi, copii, ne zbenguiam prin cameră gălăgioși, făcând tot felul de nebunii și giumbușlucuri, fără ne pese de prezența pietrificată a bunicului, îl ignoram, acesta e adevărul, ocolind cu impertinența vârstei scaunul pe care era plantat ca o statuie vie, nimerită întâmplător în casă, iar bunicul își continua netulburat, într-o insolită stare de hipnoză, examinarea cadrului ferestrei, apatic, orb, așa cum am văzut mult main târziu bătrâni privind cu ochii stinși televizorul. După o oră, în care timp mânca fără grabă, fără poftă – mai degrabă molfăia dulceața de nuci sau zmeură sau vișine, servită de mama pe o farfurioară din porțelan de Saxa și bea o jumătate de pahar cu apă de la gheață, bunicul își cerceta cu atenție ceasul de aur, prins cu un lănțug, de asemenea din aur, la butoniera hainei, călcată impecabil, se ridica cu greutate, își lua bastonul rezemat de scaun, nebăgând în seamă prezența noastră insignifiantă și ieșea din dormitor, cu pași mărunți, nesiguri, însoțit de mama, dispărând din orizontul nostru apercerptiv, iar noi ne reluam cu acecasși nesăbuită veselie jocurile ingenioase, născocite cel mai adesea ad-hoc, spre îndreptățita întristare a ordonanței ce-și pierdea, după aceea, o bună vreme, bombănind, ca să repună camera într-o oarecare ordine firească. Nu-mi amintesc să fi schimbat vreodată o vorbă cu bunicul (memoria îți face nu rareori astfel de feste) deși, fără îndoială, am „conversat” adesea, în încăperile întunecoase din strada Carol, poate și pentru facptul că între noi și el destinul săpase o prăpastie de mai bine de două generații, iar el venise prea târziu în aria de „aducere aminte”, în care copiii încep să bâjbâie, la granița dintre realitate și imaginație. Ceea ce mi s-a întipărit pregnant în minte sunt zilele de 21 mai, zile faste în familie, când ne duceam cu toții la bunici, spre roa prânzului, îmbrăcați în haine noi, ca să-i urăm bunicului de ziua onomastică, după tradiție, sănătate și să luăm loc la masa întinsă de bunica, încărcată cu toate bunătățile din lume, gătite conform orânduielilor bucătăriei aromâne, bunătăți exotice, picante, agrementate cu mirodenii rare, cumpărate de Tincuța, sora mamei, de la vestita băcănie a lui Sarkisian, armeanul, de pe Praporgescu, vecină cu cofetăria Coanei Mița.
Constantin Mateescu – „Râmnicul uitat”
