CONTEMPORANII MEI (9)
Dedic acest text mai tânărului meu contemporan, Ion Predescu
Cu vreo 15 ani mai tânăr decât Constantin Popian, portretizat în „episodul” anterior, dar plămădit din acelaşi aluat omenesc, Gheorghe Bobei făcea parte din aceeaşi familie spirituală. Amândoi au purtat, fiecare în felul său, aceeaşi „cruce” a tinerilor intelectuali de la începutul secolului XX, care, sub înrâurirea orientării pragmatice a lui Spiru Haret şi a retoricii seducătoare a lui Nicolae Iorga, au crezut (şi au transpus acest crez în faptă) că Ţara este mai importantă decât vremelnica ambiţie egoistă şi, pe acest temei de credinţă, au făcut din Ţară un ideal, căruia i-au sacrificat interesul personal. Astăzi, când Ţara nu prea mai contează, pentru mulţi dintre tinerii intelectuali, fie ei de la sat sau de la oraş, raportul s-a răsturnat: interesul personal a ajuns unicul şi supremul ideal.
Amândoi au avut, în tinereţe, şansa de a face o strălucită carieră la nivel naţional: Popian, în lumea artistică, Bobei în lumea universitară. Dar, şi unul şi altul, au ales alt destin (sau, mai degrabă, destinul i-a ales pe ei !): dăruirea pentru binele obştesc, înţeleasă, în cazul amândurora, ca „misiune”, ca „apostolat” cultural, primul în domeniul teatrului, celălalt în câmpul folclorului, dar amândoi întâlnindu-se, semnificativ, pe „poteca” muzicii. Biografiile lor sunt, însă, diferite, fiecare şi-a urmat în viaţă un drum propriu: Popian şi-a întemeiat o familie, a dat viaţă, împreună cu vrednica lui soaţă de sub tâmpla Bistriţei, multor copii, având parte şi de bucurii, dar mai ales de nenorociri, războiul secerându-i pe câţiva dintre feciorii lor. În schimb, Bobei a optat pentru libertate, a hălăduit haiduceşte pe valea Otăsăului şi pe alte „văi”, trăind şi cântând, mai ales, ca singuratica pasăre, atât de iubită în folclor, din pădurile de la poalele Builei, precum însuşi poetul mărturiseşte într-o „Confesiune” blând autoironică: „De dragul cântecului popular, / M-am afundat în apele rurale. / Am fost cioban, doinaş şi lăutar / Şi câteodată micul cărturar, / Închipuit poet cu mers agale”. A nu se înţelege că „boema rurală” a lui Bobei a însemnat o viaţă facilă, frivolă şi fericită; dincolo de „poezie”, ea a fost o grea şi dureroasă povară interioară pentru om, o necesară şi dramatică descărcare cathartică pentru artist. Armonizarea celor doi a fost marea biruinţă a personalităţii lui Gheorghe Bobei…
Gheorghe Bobei era, la finele anilor ’60, atunci când l-am cunoscut, unul dintre „veteranii” culturii vâlcene, o „legendă vie”, aureolată de imaginea rapsodului încununat cu lauri la memorabilul concurs interregional al TVR – „Dialog la distanţă”. Imaginea „rapsodului popular” era o hlamidă princiară, pe care septuagenarul a purtat-o cu demnitate până la căderea finală a cortinei. Rapsodul era în glorie, deşi cărturarul Bărbăteştilor era o personalitate complexă, a cărei polivalenţă creatoare (pedagog, poet, publicist, folclorist, dirijor, instrumentist, animator cultural şi, bineînţeles, rapsod popular) a fost convingător relevată de exegeţii săi, Constantin Apostol şi Dumitru Mitrana. Gheorghe Bobei era şi funcţiona efectiv ca o adevărată „instituţie culturală” a satului românesc. Existenţa sa purta, ca o aură de sfinţenie, acea opţiune de tinereţe, pe care am evocat-o mai sus şi din care a făcut raţiunea şi voluptatea vieţii sale: în loc să aspire la statutul de profesor universitar, a preferat să rămână dascăl de ţară. „În satul unde vei merge, să faci coruri cu copiii şi sătenii, să fii în fruntea oricărei mişcări muzicale din sat” – îl îndemnase George Enescu. Şi Bobei a ascultat şi a urmat cuvântul marelui muzician.
La început, tânărul exaltat care eram, am perceput gestul tânărului Bobei, probabil şi sub impactul viorii sale, ca un elan romantic. Abia pe parcurs, cunoscându-l mai de aproape şi aprofundând destinul (şi „blestemul” lui), mi s-a revelat, cu luciditatea maturităţii, ca o expresie a dramei intelectualului de provincie, căreia i-au căzut victime atâţia absovenţi de şcoală înaltă – fii de ţărani. Am numit cândva această dramă, simbolic, „complexul Bobei”. Unii au citit eronat: „complexul lui Bobei”, răstălmăcind, semantic, totul. De aceea, glosez, încă o dată, această sintagmă: inconştienţa cu care aceşti tineri dau cu piciorul unei şanse providenţiale şi parada de eroism cu care îşi asumă opţiunile reale, urmate de bătălia pe care o duc apoi, de-a lungul întregii vieţi, (dacă mai au resursele psihice necesare în confruntarea cu obsesiile de frustrare şi ratare), pentru a-şi depăşi condiţia şi pentru a-şi împlini personalitatea. „Complexul Bobei” rămâne drama tinerilor intelectuali înzestraţi, de obârşie ţărănească. Mulţi dintre ei, sub impactul contextului şi /sau din cauza propriei lor slăbiciuni, ajung nişte rataţi, cufundându-se în mediocritate şi anonimat. Puţini au forţa – eroică – de a-şi salva condiţia şi de a accede în elita intelectuală. Bobei este un exponent al acestui „eroism”, pe care-l afirma discret, fără ostentaţie: la vârsta senectuţii, el arăta că depăşise drama existenţei, o decantase, după o viaţă de boem rural, în creaţie spirituală.
Tocmai această senină asumare a destinului mă captiva la Gheorghe Bobei: în plan profesional, mă fascina trăirea, până la identificare, a condiţiei de om complet al culturii populare – păstrător, purtător şi performer al tradiţiei. Rapsodul, mai ales, mă subjuga: când începea să cânte, închizând ochii şi lăsându-şi obrazul să măngâie vioara, mi se părea că nimic nu era mai profund şi mai înălţător pe lume decât să cânţi, fie şi pentru tine însuţi, d-apoi (şi) pentru alţii. Când cânta „neica Bobei”, pe malul Otăsăului, de undeva din cerul Builei, pogora Dumnezeu pe pământ… Cred că Dumnezeu, care-l hărăzise cu harul cântecului, îl iubea şi îl ocrotea pe cel care se autodefinise astfel: „Scoborâtor din plaiuri dragi vâlcene, / Eu sunt rapsodul fraţilor ţărani…”
Dincolo de acest prag, inefabil, al cântecului, începea ordinea „poetică” a lucrurilor. Bobei devenea pentru mine un „text”, un mesaj: mă obseda tăria interioară cu care îşi trăia solitudinea şi intuiam, în suferinţa şi voluptatea ei, o viguroasă sursă de creativitate. Pentru tinereţea mea, pe cât de exuberantă, pe atât de „inconştientă”, dialogul şi lucrul cu Bobei au însemnat mai mult decât o învăţătură, au constituit o ispită existenţială. Am fost, atunci, foarte aproape de a opta pentru singurătate, în care vedeam cea mai productivă cale de a-mi împlini vocaţia… Probabil că mi-a lipsit, pentru această posibilă alegere, un singur lucru: „vioara lui neica Bobei”, care-mi rămânea inaccesibilă: n-am fost în stare să „moştenesc” nici măcar „fluierul” părintelui meu, ţăranul Nicolae Boierescu, rapsod de pe valea Topologului, contemporan şi cam de aceeaşi vârstă cu Gheorghe Bobei. Amândoi m-au părăsit când încă mai puteau să cânte…
Gheorghe DEACONU
„Curierul de Râmnic”, an. II, nr. 469, 3 iunie 2008
