GHEORGHE N. CÂRSTOIU-FRUNZARU. Credinţă şi Datină

72 0

CONTEMPORANII  MEI (16) 

După Marin Brînaru, un „preot al muzicii”, intră în „scena” memoriei mele un preot adevărat, dar care era, deopotrivă, un cărturar şi un artist, speţă tot mai rară în rândul preoţimii de azi. Am mărturisit, într-un text anterior, ce rol semnificativ au avut preoţii în formarea şi funcţionarea mea ca „deacon” în lumea culturii. Vorbesc, bineînţeles, de preoţii autentici, care şi-au înţeles şi şi-au asumat, dincolo de predica din amvon, vocaţia culturală şi educaţională a unui adevărat „păstor” de oameni, depăşind tentaţiile lumeşti ale hedonismului generalizat al societăţii moderne. Cunoaşterea, comunicarea şi colaborarea cu părintele Gheorghe N. Cârstoiu, desfăşurate pe durata a două decenii, în plin comunism, au constituit pentru mine o experienţă inedită, plină de învăţăminte pe multiple planuri: profesional, civic, moral şi, în genere, uman. Era, ca şi părintele Dumitru Sandu, un preot atipic, preocupat prea mult de chemările spirituale, ca să mai aibă timp pentru afacerile pământeşti; prea absorbit de treburile obştii ca să se lase acaparat de intersele personale; prea „luminat” ca să nu înţeleagă că marea provocare a preotului contemporan este să armonizeze Dogma cu Viaţa. Mă fascina, în personalitatea lui, dincolo de erudiţie şi inteligenţă, atitudine  polemică şi creativitate, freamătul existenţial: era un om viu, un spirit liber.

Cea dintâi şi cea mai relevantă dimensiune a personalităţii lui Gheorghe N. Cârstoiu, aceea care explică şi devenirea lui spirituală, o constituie obârşia lovişteană a neamului. Tatăl său, originar din Robeşti, coborâse cu pluta pe Olt spre Dunăre, întemeindu-şi familia la Frunzaru, unde s-a născut fiul său, Gheorghe, care se va simţi mereu atras de orizontul Loviştei. Chemarea obârşiilor va avea puterea unei predestiunări, iar destinul se va împlini pe ambele planuri – uman şi cultural: vlăstarul de loviştean va urca, în puterea vârstei, pe Olt, aşezându-se mai aproape de vatra strămoşilor săi; cărturarul va face o transhumanţă spirituală, urcând în Lovişte, pentru a transfigura, într-o memorabilă imagine scenică, legendarul târg de Sf. Ilie, de pe Muntele Faţa. Spectacolul „La bâlci în Ţara Loviştei”, realizat cu Ansamblul folcloric din Călimăneşti, avea să reprezinte pentru Gheorghe N. Cârstoiu debutul unei noi „vârste” în experienţa sa culturală, dar şi limanul eliberării de sub povara nostalgiei obârşiilor, al regăsirii spaţiului originar.

Dar până la atingerea acestui plai spiritual, tânărul Cârstoiu a trebuit să străbată două „vârste” esenţiale în formarea sa intelectuală: mai întâi, ca seminarist la Râmnic, ucenicia la şcoala de pedagogie culturală şi de animaţie artistică a lui Popian şi Geantă; apoi, ca preot la Frunzaru, experienţa de apostol cultural al comunităţii, în spiritul tradiţiei haretiene şi avându-l ca model pe Teodor Bălăşel. Comuniunea sufletească a preotului-cărturar cu obştea, al cărei lider cultural devenise, a dobândit o valoare simbolică prin gestul de a adăuga la numele său pe acela al satului, pe care Gheorghe N. Cârstoiu-Frunzaru îl va purta cu vrednicie, ca pe un titlu nobiliar, toată viaţa.

Noua „tinereţe” a părintelui Cârstoiu-Frunzaru a fost stimulată şi potenţată de efervescenţa generată de renaşterea culturală a Râmnicului, odată cu reînfiinţarea judeţului, şi s-a materializat în crearea unei „şcoli” a artei spectacolului folcloric: constituirea, pregătirea şi afirmarea ansamblurilor folclorice din Vâlcea, în deceniile 7, 8 şi 9 ale secolului XX,  sunt legate de numele lui Gheorghe N. Cârstoiu-Frunzaru, încorporând substanţialul lui aport ştiinţific, metodologic şi artistic. Această reuşită s-a întemeiat, înainte de toate, pe cultura folclorică a cărturarului. Părintele Cârstoiu-Frunzaru era o adevărată enciclopedie a culturii populare, depozitarul viu al unui patrimoniu tradiţional de mare profunzime şi amplitudine, cuprinzând multiple domenii şi genuri. Acumulase această zestre pe două căi: pe de o parte, pe făgaşul firesc, spontan al tradiţiei, al contactului cu realitatea folcloriccă vie, prin participarea la viaţa folclorică; pe de altă partre, conştient, programatic, prin acţiunea sistematică de culegere şi cercetare a folclorului. De fapt, în structura intimă a omului şi cărturarului, cultura folclorică acumulată pe cale ştiinţifică se grefa organic pe tradiţia trăită ca fapt de viaţă. Însăşi viziunea lui Cârstoiu-Frunzarui despre folclor se structura pe această bivalenţă: folclorul ca document istoric şi ca fapt de viaţă. O concepţie modernă, eliberată de canoanele tradiţionaliste, pe care folcloristul a aplicat-o în practica valorificării scenice a folclorului, susţinând-o şi printr-o metodă adecvată, care îmbina documentarea riguroasă, garanţie a autenticităţii, cu fantezia creatoare, sursă de expresivitate artistică. Viziunea despre folclor şi metoda de transpunere scenică vădesc că folcloristul şi-a însuşit şi a aplicat în mod exemplar „lecţia” sincretismului folcloric. Scenariile şi spectacolele sale dovedesc „ştiinţa” şi „arta” integrării, într-un tot unitar, a diverselor registre ale tradiţiei populare – gestul ritual, cântecul şi jocul, oraţia şi strigătura, gluma şi vorba de duh – toate contopite într-un produs artistic analog faptului de viaţă folclorică, dar purtând amprenta actului estetic.

Măiestria la care a ajuns Gh. N. Cârstoiu-Frunzaru în arta spectacolului, probată prin atâtea performanţe (ansamblurile pregătite sub conducerea sa artistică şi în coregrafia Mariei Constantinescu – din Mihăeşti, Orleşti, Stoeneşti, Tomşani – au acumulat un prestigios palmares în competiţiile interne şi în confruntările externe) se explică prin polivalenţa creatoare a omului, în ambele ipostaze – cărturarul şi artistul: pe de o parte, folcloristul (el însuşi complet: culegător şi cercetător, teoretician şi practician, pedagog şi performer), dublat de teolog, scriitor şi istoricul culturii; pe de altă parte, un artist cu multiple înzestrări – scenarist, dirijor, regizor, scenograf.

Moştenirea spirituală a lui Gh. N. Cârstoiu-Frunzaru se constituie, înainte de toate, din modelul existenţial pe care ni-l oferă trecerea sa prin lume: „Am fost o flacără ce a ars…” se confesa el la ceasul evaluărilor. Într-adevăr, viaţa părintelui Cârstoiu-Frunzaru a fost ca o flacără care a ars deopotrivă pentru Credinţă şi Datină – îngemănate armonios în structura personalităţii sale. Slujitorul Credinţei punea mare preţ pe înţelepciune, pe capacitatea de receptare a învăţăturii Sfintei Scripturi. Dăruindu-mi o Biblie de Sf. Gheorghe, în 1978, când ateismul regimului devenise tot mai agresiv, preotul cărturar mă iniţia şi mă îndemna, printr-o memorabilă dedicaţie: „Biblia! fericita «Carte» a rotundului pământ – a răspândit înţelepciune, prin noianul de întrebări, pe care şi le pune spiritul uman, flămând şi însetat după răspunsuri. Dar, pentru a-i gusta înţelepciunea ascunsă în mărturiile milenare şi ca să pătrunzi simbolurile inepuizabilelor probleme ce te frământă, trebuie «tu» însuţi – cetitorule, să fii «înţelept»”. Iar promotorul Datinii, mărturisindu-se într-o scrisoare din 1983, îmi sugera conduita optimă faţă de tradiţie: „Eu mă duc, mă prăpădesc, spuneam odinioară, când jucam pe Barbu Lăutaru. Nu Cârstoiu moare… Moare o generaţie care pe lângă că a cercetat şi a slujit folclorul, a văzut şi mai mult decât atât: a trăit folclorul”.

             Nu ştiu cât am urmat, în viaţa şi în activitatea mea, cele două lecţii ale preotului cărturar Cârstoiu-Frunzaru – înţelepciunea şi trăirea. Ştiu, însă, cu certitudine, cât mi-a lipsit Părintele în perioada ultimei mele „ascultări” de „deacon” la Episcopia Râmnicului: cu inteligenţa şi fervoarea lui, aş fi reuşit să dau viaţă îndemnului PS Gherasim de a crea o mişcare haretiană în rândul tinerilor preoţi, sub semnul „Evangheliei lucrătoare”. „Flacăra” Părintelui continuă să ardă…

 

Gheorghe  DEACONU

 

„Curierul de Râmnic”, an. II, nr. 510, 22 iulie 2008

Articole asemănătoare

Scrie un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *