Portret de mitocan stradal

389 0

Mitocanul stradal, de zi cu zi, nu poate lipsi din niciun peisaj cotidian. Și poate veni de oriunde, fie că vine cu rata la oraș, fie că stă la căminul de nefamiliști, fie că e un blocatar modest sau un șmecher de vilă.
Iată unul din nenumăratele exemple. Între două vârste, îmbrăcat nici ca din Dovali, nici casual, nici office. Trecător standard, juma-oraș, juma- sat. Înălțime medie, aproximativ 80 kg.

Locație – sub pasajul ce face legătura cu podul de peste Olt, aproape de pasajul suprateran pentru pietoni, aproape de bisericuța de lângă “Panait Donici”.  Dar poate fi oriunde. Pe orice trotuar, pe orice alee de bloc, lângă orice magazin, în orice parcare, lângă orice spital, piață, școală, grădiniță. În orice loc public.
Specimenul profită de lipsa spectatorilor, se duce într-un colț pe care îl crede ferit, își deschide șlițul, își scoate prelungirea aia probabil inutilă din nădragi, slobozește nonșalant jetul către gardul unde s-ar putea juca niște copii și face baltă jos, balta se scurge pe alee, scârna e totală, completează alte scârne, cu pete în praf, făcute de alți cetățeni, cu aceleași metehne. Pe trotuarul ăla merg oameni. Tălpile lor calcă în scârnă, scârna e amestecată cu ploaie. Sau, uscată, se ridică, împreună cu particulele de praf. E inhalată. E dusă acasă, în casă, unde, iar devine particule de praf, care intră în plămâni.
Bun așa! Stați, că micul episod nu s-a terminat.
Mitocanul stradal se încheie la șliț, mă vede că tocmai am apărut de după colț, înjură și, de nervi, sau că i-a stat mucu-n gât, se stoarce, se screme din străfundurile plămânilor, precum Ace Ventura în Africa, când s-a salutat cordial cu șeful tribului Whachatti și slobozește o ditamai flegma, moț în mojlocul trotuarului, ca o meduză eșuată, ca o coajă de banană pe care să aluneci ca pe patine, ca o mega-scârnă bună de luat pe pantofi și de dus acasă, la copii, la nevastă, la părinții bătrâni și bolnavi, unde să devină particule de praf îmbibate cu naiba știe ce bacterii scârboase, deja cunoașteți ritualul. Stați, că nu s-a terminat. Mitocanul duce mâna la nas și suflă din toți rărunchii, că mă-sa nu l-a învățat să folosească batistuța sau șervețelul. Își stoarce bine nasul și-și spoiește mucozitățile, cu năduf, tot pe trotuarul ăla nenorocit.
Dacă mă uit bine, trotuatul ăla pare tapetat cu asemenea mostre ale spurcăciunii umane. Din loc în loc, mozaicul e completat cu gume de mestecat aplatizate, ca niște peceți. Și câte o mască chirurgicală zvârlită cât-colo, cu generozitate, în scârbă, propabil, mustind de viruși, bacterii și alte nenorociri.
Dacă mă uit și mai bine, cam toate trotuarele arată astfel, indiferent cât s-ar chinui firmele de salubrizare să spele și să curețe.
E un obicei al locului. Al locului românesc. Mitocanul român stradal e unic, în felul lui. Nimeni și nimic nu-l poate schimba. Nu poate folosi șervețele, că face scame în bărbie și păr pe limbă. Nu poate scuipa măcar înafara decorului, undeva, în iarbă, că poate stropește vreun gândac. A își sădi mizeria în jur cu atâta naruralețe, a oferi așa spectacol de nesimțire, grobianism și nepăsare față de semeni, de natură, de munca altora, e un atribut al multor români și e ceva cât se poate de normal, din păcate. Trebuie să mergem pe stradă atenți la tot ce avem în jur: cine știe când, un asemenea jeg uman, care invocă cine știe ce răceală, gripă sau covid, scuipă brusc ori își suflă mucii, riscând să ne infesteze cu spurcăciunea lui?
Că amenzi nu-s pentru așa ceva și chiar dacă sunt, cine îii prinde și în numele a ce să-i amendeze?

C.R

Articole asemănătoare

Scrie un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *