CONTEMPORANII MEI (2)
CONSTANTIN BĂNACU
Poet al culorii și meșter al cuvântului
S-a vorbit într-o vreme (acum nu se mai vorbește, pentru că nu mai e de bon ton, în limbajul elitelor, să aduci vorba despre popular, țărănesc etc.), în legătură cu artiștii populari (poeţi, rapsozi, meşteri), despre un „fenomen” cultural ieşit din comun, despre un „miracol” al tradiţiei. În realitate, afirmarea unor exponenţi de pregnantă originalitate şi forţă creatoare constituie un proces firesc, obiectiv, ce se integrează, în evoluţia organică a culturii populare româneşti în ultima jumătate de veac. O evoluţie dominată − aşa curn prefigura, incă din 1939, în lucrarea sa, „Conceptul de artă populară”, esteticianul Alexandru Dima − de procesul de autonomizare a valorilor estetice în câmpul eteronom al culturii populare. Acest proces de dezvoltare obiectivă a fenomenului a fost potenţat de un altul, de factură subiectivă, dar cu temeiuri tot în dinamica realităţii, care a afectat statutul oamenilor culturii populare: o continuă conştientizare, o accentuare a intenţionalităţii, o tot mai deliberată decantare a potenţialului lor creator. Rămânând ataşaţi datinii, „legea” nescrisă a culturii populare, ei parcurg drumul de la anonimat la personalitate − traiectorie definitorie pentru dezvoltarea contemporană a creației populare. Ceea ce etnologul Mihai Pop, încă din 1971, denumea − riguros şi expresiv − „gramaticalizarea” culturii populare: descoperind că, practicând tradiţia, ei fac de fapt artă şi, străduindu-se să descifreze codul unui limbaj cultivat „inconştient”, nativ, de veacuri, oamenii culturii (purtători, creatori, performeri) încep să aibă conştiinţa de sine, conştiinţa valorii a ceea ce sunt şi reprezintă ca exponenţi ai unei spiritualităţi. Această revelaţie este singurul miracol real, dacă-mi este îngăduit să formulez acest paradox al culturii noastre populare. Un „miracol” pregătit de milenara devenire a tradiţiei.
Artistul popular Constantin Bănacu face parte dintre cei care au avut această revelaţie. Între darurile cu care a fost înzestrat acest ţăran român din Bărbăteşti-Vâlcea, inţelepciunea este cea mai de preţ. Descendent dintr-un neam de moşneni bărbăteşteni, care coboară, în timp, cu două veacuri, născut într-o familie modestă, ca standard materia1 şi cultural, rămas doar cu cele patru clase primare, Constantin Bănacu a devenit, printr-un statornic şi tenace travaliu de autodidact, un ţăran-cărturar, un depozitar al tradiţiei ca zestre de cultură, un înţelept al satului. Această înţelepciune este izvorul şi corolarul neostoitei sale aspiraţii către învăţătura de care n-a avut parte din cauza războiului, dar care 1-a urmărit toată viaţa, insuflându-i un adevărat cult al cărţii. Înţelepciunea lui Constantin Bănacu, „fântâna” personalității lui creatoare, reflectă ceea ce a acumulat acest ţăran din experienţa vieţii şi din lectura cărţilor, din ceea ce i-a oferit tradiţia, ,,cartea” mereu deschisă a culturii populare. Ea se exprimă într-o concepţie echilibrată despre viaţă şi moarte, despre cer şi pământ, despre strămoşi şi urmaşi, despre destinul ţăranului şi viitorul satului: „Legea satului — îmi spunea Constantin Bănacu în 1990, când împlinea 85 de ani − e moștenire din tată-n fiu. Moștenim nu numai o casă, o bucată de pământ, ci şi limba, credinţa, portul, obiceiurile. Această moștenire sufletească nu se poate măsura, e zestrea noastră cea mai de preţ. (…). E drept, averea este importantă: fără o bucată de pământ, fără o casă, ţăranul nu are nici cer, nici pământ. Dar, mult mai însemnată este zestrea sufletească (…), ea îi arată calea pe care trebuie s-o urmeze în viaţă. Aceasta e adevărata lui bogăţie: nu e sărac cine n-are tată şi mamă, ci acela care n-are învăţătură. De la strămoşi păstrăm dragostea de glie, de sat, de graiul şi portul, datinile, meşteșugul, cântecele și horele, într-un cuvânt − tradiţia neamului. Dacă printr-o minune m-aş întâlni cu strămoșii mei, după acestea ne-am recunoaște, prin ele ne-am înţelege. Moştenirea culturală ne ajută să ne menţinem ca neam, ca popor”. Dar pentru ca această înţelepciune să rodească în câmpul creaţiei artistice, era nevoie atât de har, de chemare divină, dar şi de meşteşug, de trudă creatoare. Constantin Bănacu a fost înzestrat din plin cu ambele virtuţi, a vibrat la frumos şi a meşterit cu măiestrie. El a fost şi se consideră, ca atare, deopotrivă poet şi cojocar: „Am iubit şi poezia, şi cojocăria. Nu pot, însă, să spun la care ţin mai mult: cojocăria mi-a adus mijloace de trai, iar poezia va dăinui poate şi după mine. Nu m-aș putea despărţi nici de caietul cu versuri, nici de cojoc. Când le voi lăsa, le las pe amândouă”…
Personalitatea artistică a lui Constantin Bănacu s-a plămădit din îngemănarea celor două dimensiuni într-una şi aceeaşi vocaţie, care s-a cultivat şi s-a implinit într-un climat prielnic. Satul Bărbăteşti, cu zestrea sa folclorică, cu tradiţiile sale culturale, cu prezenţa fertilă a cărturarului, poetului şi rapsodului Gheorghe Bobei, cu aportul unor dascăli haretieni precum Nicolae Năstoiu şi Dumitru Tiţa, Lucreția Dimitriu și Maria Boboacă, într-un cuvânt, cu o viaţă spirituală fecundă, grefată organic pe tradiţia populară, a exercitat o înrâurire benefică, stimulativă asupra talentelor din popor, din rândul cărora s-au afirmat şi consacrat, ca personalităţi creatoare, Constantin Bănacu, protagonistul evocării de față, precum și Gheorghiţa Măleanu, Ana Avramescu, Elena Paraschivoiu și alți artiști populari. Se poate, așadar, afirma că la Bărbăteşti a funcţionat o adevărtă „şcoală” a tradiţiei populare, care s-a bucurat în mod constant de o inspirată și aplicată asistenţă ştiințifică şi metodică din partea specialiștilor. Constantin Bănacu reprezintă deopotrivă un produs şi un exponent al acestei şcoli. În cadrul ei, meşterul Bănacu a ajuns dascăl, a devenit maestru.
Formarea tânărului meşter și evoluţia lui urmează cursul sinuos al meşteşugului, în funcţie de mersul pieţei. Până către anul 1930, se cultiva cojocăria brodată. În anii ’30, o dată cu criza economică, cojocăria brodată cedează tot mai mult loc cojocăriei simple, situaţie care se va accentua tot mai mult în timpul războiului şi se va menţine şi în anii de foamete şi sărăcie de după război. Dar, semnificativ, meșterul nevoit să lucreze cojoace simple, cerute de piaţă, n-a abandonat, în toată această perioadă (câteva decenii !) cojocăria brodată, exersându-şi mai departe măiestria. Numai aşa se explică puternica revenire la cojocăria brodată, începînd cu 1970 − an ce deschide cea mai productivă perioadă din munca sa de cojocar şi care coincide cu etapa maximei sale afirmări artistice. Comenzile cooperaţiei meşteşugăreşti, achiziţiile muzeelor şi prezenţele culturale, participările tot mai frecvente la expoziţii şi târguri, la concursuri şi festivaluri îl solicită pe meşterul Bănacu tot mai mult în calitatea sa de artist. Prima distincţie, Medalia de argint la Expoziţia republicană din 1974 − reeditare a performanţei tatălui său, renumitul meșter cojocar bărbăteștean Constantin N. Bănacu, încununat cu lauri la Expoziția jubiliară de la București (1906) − inaugurează seria unor succese tot mai prestigioase la confruntări naţionale şi internaţionaile. Cojoacele sale ajung, pe căi comerciale sau culturale, în Bulgaria, Ungaria, Polonia, Suedia, Norvegia, Franţa, Germania, Olanda, Anglia şi în alte ţări europene, ba până şi în îndepărtata Japonie. Punctul de vârf al acestei prestigioase deveniri artistice î1 constituie acordarea Premiului Uniunii Artiştilor Plastici pentru artă populară pe anul 1981, ceea ce-1 consacră, la începutul anilor ’80, drept unul dintre cei mai mari creatori populari contemporani din România. Iată cum comentează meşterul Bănacu acest eveniment : „ … premiul acesta este cel mai mare pe care 1-am primit până acum. Și împreună cu cine ! Cu maestrul Ion Jalea, preşedintele de onoare al Uniunii Artiştilor Plastici, la vârsta lui de 95 de ani. Eu am 78, şi e o cinste pentru mine să fiu chemat alături de dânsul şi de ceilalți. Lucrul meu e simplu şi ştrăvechi, după cura 1-am apucat de la bătrâni”. Poate că acesta va fi fost momentul în care meşterul Constantin Bănacu a ajuns la deplina conştiinţă a valorii artei sale. După un îndelungat travaliu creator, anonimul meșter de odinioară devenea o personalitate. Premiul era o recunoaştere a biruinţei esteticului asupra etnograficului.
Arta lui Constantin Bănacu stă în măiestria cu care realizează broderia cojoacelor şi pieptarelor sale. Specialiștii care au analizat creaţia sa (Ion Vlăduțiu, Ioan St. Lazăr, Nina Florea, Maria Crișan-Gaghel) au rernarcat un simţ deosebit al proporţillor, simetria compoziţiei ornamentale, folosirea inspirată a repetiției, dozajul echilibrat al alternanței între „gol” şi „plin”, între fondul alb şi decor, varietatea motivelor decorative-florale şi geometrice, armonia cromatică (dominată de dialogul între roşu şi negru, constant in portul nostru popular) − toate acestea conferind lucrărilor sale o amprentă inconfundabilă de originalitate, fineţe şi strălucire. Maestru al broderiei, meşterul Bănacu îmbină o tehnică rafinată, îndelung exersată, cu o remarcabilă sensibilitate poetică.
Prestigiul, palmaresul meşterului a pus în umbră creaţia poetică a lui Constantin Bănacu, deşi poezia este o componentă esenţială a personalităţii artistului. Poezia s-a născut, ca şi cojocăria, dintr-o adâncă nevoie de viaţă. Meşteşugul i-a asigurat mijloacele de trai, dar poezia i-a fost ca un balsam în lupta cu greutăţile vieţii : ,,La început am scris ce-am gândit şi ce-am simţit. Simţeam nevoia să scriu : Cui să te plângi ? Te plângi in gând !”. Constantin Bănacu își scrie versurile sub impresia unor evenimente reale, a unor întâmplări trăite. Fiecare poezie are „povestea” ei, legată de un fapt de viaţă. Caietul său de poezii („Lacrimi și bucurii”) conține un ciclu de versuri scrise între 1940-1945, care poartă amprenta războiului, începând cu tragica evacuare a Ardealului de Nord („Păsărică, păsărea”, 15 septembrie 1940). Versurile lui Constantin Bănacu n-au avut şansa şi n-au atins faima cojoacelor sale. Încercările sale din anii ’60 de a-şi publica poeziile în revistele literare au fost zadarnice, ceea ce i-a alimentat amărăciunea şi scepticismul în legătură cu soarta şi viitorul poeziei sale, stări sufleteşti de care autorul se eliberează prin accente de autoironie, ca în savuroasa parabolă Critici şi poeţi, în care autorul își imaginează că este respins la poarta raiului pentru că nu face parte dintre poeţii cunoscuţi, consacraţi. Abia după descoperirea şi lansarea „fenomenului poeţi-ţărani” (deşi ei erau de mult o realitate: Constantin Bănacu scria versuri încă din 1929!), versurile lui Constantin Bănacu pătrund intr-un circuit cultural mai larg, inclusiv prin publicarea lor în reviste şi antologii. Recunoaşterea ca poet a venit pentru Constantin Bănacu tardiv şi n-a avut strălucirea consacrării ca meşter popular, de aceea el meditează mai departe asupra condiţiei sale de poet, în poezia intitulată chiar Poetul și care devine un crez poetic al autorului. Poezia debutează cu aceeaşi autoironie la adresa etichetei de „poet ţăran” și continuă cu îndemnul de a se lăsa de scris. Totuşi, nevoia de a comunica, de a trăi în spaţiul poeziei este imperioasă. În lipsa consacrării publice, oficiale, el are o singură şansă, aceea de a readuce poezia în matca originară a vieţii folclorice, pentru a rodi mai departe, contopirea în albia tradiţiei, aidoma meşterului: poetul redevine rapsod ! Ca și creaţia altor „poeţi-ţărani”, poezia lui Constantin Bănacu s-a plămădit din decantarea sevelor creaţiei populare, într-o firească îngemănare cu cultivarea modelelor clasice ale poeziei românești, această simbioză operând la toate nivelurile: ideaţie, imagistică, prozodie. Producţia poetică a lui Constantin Bănacu este, sub raport valoric, inegală, cuprinzind destule versificări modeste, dar și poezii adevărate, memorabile, dintre care „Doina” este expresia plenară a harului său poetic: „Doină, doină, doinişoară, / Mi-eşti dragă la inimioară / Și scumpă ca o comoară. / / Doină, doină, să-mi faci bine / Să te-ații pe lângă mine, / Să-mi petrec vremea cu tine. / / Când vreun dor m-o copleși, / Voi începe şi-oi doini / Şi dorul mi-oi potoli”.
În finalul acestui „portret”, mă întreb: care este moştenirea lui Constantin Bănacu, ce „zestre” ne rămâne de la acest ţăran-cărturar şi artist ? El ne lasă, înainte de toate, cojoacele sale, prezente în colecţia familiei şi în colecţii muzeale din Bujoreni, Bucureşti, Constanţa. Dincolo de valoarea lor intrinsecă, opere autentice de artă populară, ele constituie totodată documente etnografice, dătătoare de seamă pentru evoluţia meşteşugului în cea de a doua jumătate a veacului nostru. Ne rămân, apoi, de la Constantin Bănacu caietele sale cu versuri, o producţie literară ce-şi aşteaptă o selecţie atentă şi o dreaptă reconsiderare, în vederea publicării unei antologii menite să-l înscrie printre rapsozii din stirpea lui Gheorghe Bobei. Dar, mai presus de toate, Constantin Bănacu ne lasă un model exemplar de cultivare și performare a tradiţiei populare, o verigă în curgerea neîntreruptă a creaţiei populare. Acesta este, de altfel, şi mesajul „testamentului” artistic pe care acest ţăran înțelept din Bărbăteşti, poet al culorii şi meşter al cuvântului, îl lasă generaţiilor viitoare, în poezia „Zestrea”: „Două lucruri vă las zestre, / Mult iubiţii mei copii: / Acul şi cu degetarul / Și-un caiet cu poezii / / Priviţi florile pe dealuri / Şi pe cele din câmpii / Şi culorile le coaseţi / Pe pieptare şi şi pe ii …”.
Gheorghe DEACONU
