Râmnicul uitat – Clisura

193 0

Bunica şi bunicul (după mamă) s-au stabilit în Râmnic în a doua jumătate a veacului al 19-lea. Aromâni de fel, veneau din Grecia şi anume dintr-o localitate, Vlaho Clisura (nume predestinat), un sat mai răsărit, probabil, locuit de oameni de ispravă, harnici, păstrători ai unor vechi cutume şi tradiţii caracteristice românilor din sudul Dunării.

Clisura Românescă trebuie să fi fost un loc de basm. În casa de pe strada Carol – colţ cu Ştirbei Vodă, unde mi-am petrecut o bună parte a copilăriei, s-a păstrat îndelungată vreme (preţ de un secol), aşezată fiind pe un perete al dormitorului bunicii, cu terasă ce dădea spre mica bijuterie arhitectonică a legendarului profesor de latină Eliodor Constantinescu, s-a păstrat, deci, fotografia Clisurei, adusă de bunicul în geamantanul lui sărac de „emigrant”, fotografie de o uimitoare claritate a imaginii, dacă se tine seama de vremea când a fost executată, reprezentând o aşezare construită în terase, cu case mici, în genul celor din munţii Apuseni, grădini îmbelşugate şi sol arid, muntos, al cărui alb de cretă dădea, sub incidenţa razelor solare, o stranie strălucire peisajului. Clişeul, depozitat într-o memorie afectivă generoasă dar suspect, fireşte, de subiectivitate, mă fascina de fiecare dată când păşeam în camera bunicii, întunecată, cu transparentele lăsate (bunica nu suferea lumina violentă), mirosind a levănţică, transportându-mă într-o lume necunoscută, fabuloasă, ireală, asemenea acelor vise ale dimineţii, încă vii în minte, dar ceţoase, indescifrabile, caudate. Bunicii evitau să comenteze, atunci când le-o ceream cu insistenţă, imaginea de pe perete, Clisura rămăsese undeva în urma lor ca o fantomă a unei reâncarnări anterioare, intangibile, secrete. Aşa încât puţine lucruri mi s-au păstrat întipărite în minte despre melegurile de origine ale bunicilor, reprezentate doar printr-o fotografie (fie ea spectaculoasă, sugestivă) ce se îngălbenea odată cu trecerea insesizabilă a vremii.

Prin anii ’70, când municipalitatea Râmnicului a hotărât să demoleze casele din zonă, de la farmacia lui Bejan până aproape de zbucnirea de verdeaţă a Zăvoiului, imobilul bunicului din strada Carol (bunicii fiind de mult trecuţi în lumea drepţilor) a dispărut ca atâtea edificii de valoare sub cupele flămânde ale buldozerelor, fotografia secular a Clisurei, care mi-a oferit atâtea clipe de desfăt şi însingurată delectare, pierzându-se în vânzoleala grăbită a mutării, într-un apartament „de stat”, a unor urmaşi nevrednici să înţeleagă semnificaţia ascunsă a acestei matrice a obârşei noastre sud-dunărene. Ea, matricea, s-a conservat intactă doar în memoria mea atât de şubredă acum, la bătrâneţe, aidoma icoanei Sfântului Gheorghe din casele bunicii de la Govora, nimerită deasupra patului în care mă odihneam, ce-mi ocrotea, copil fiind, cu evlavioasă dărnicie somnul, după porunca aspră a Stăpânei, în lungile vacanţe de vară petrecute an de an cu frate-meu, în satul de pe valea Hinţei.

Destinul meu, al celor mulţi, care au trăit sub zodia purpurie a comunismului, a hotărât să nu pot să călătoresc în Grecia, în pelerinaj la locurile de unde se trăgeau bunicii şi străbunicii unei familii atât de încercate ca a noastră şi unde vieţuiesc şi astăzi rude care, sub povara timpurilor, vorbesc, probabil, limba greacă, uitându-şi în buna parte obiceiurile şi datina, graiul.

După evenimentele din ’89, când porţile spre lumea civilizată au fost deschise larg şi când nici o oprelişte nu mi-a mai stat în cale de a se reface, în sens invers, drumeagul pe care l-au parcurs cu un veac şi jumătate în urmă bunicul şi bunica pe mare sau cu căruţele încărcate cu agoniseala lor şi a familiilor lor, ca să se stabilească în Dobrogea, mai întâi (popas „obligatoriu” pentru toţi macedonenii), apoi, prin Bucureşti, în Râmnic, după „evenimente”, deci, ivite pe neaşteptate şi într-un moment în care viaţa mea se retrăgea încet spre asfinţit, n-am mai avut imboldul şi nici suportul moral şi nici tăria de a depăşi nişte străvechi tabuuri, fixate într-o conştiinţă obosită de atâtea aşteptări neîmplinite, încât Clisura a rămas doar o himeră, o fotografie care a dispărut şi ea în vârtejul vremilor, lăsând doar amintirea fumegoasă pe care o mai păstrez şi astăzi şi care se va stinge odată cu trecerea, firească, în somnul veşniciei.

Constantin Mateescu – „Râmnicul uitat”

Articole asemănătoare

Scrie un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *