Sorin Zamfirescu: Rememorări cu gust de Pelin (Capitolul unsprezece)-Memoriile celui mai bun primar al Râmnicului, din ultima jumătate de secol

94 0

REGELE MIHAI I LA RÂMNICU-VÂLCEA

Iarna anului 1997 nu a trecut așa de repede precum ne-am fi dorit (iarna nu-i ca vara!), mai ales că nu dispuneam de utilaje proprii de dezăpezire, iar bani pentru închirieri nici atât. Ne-am străduit să menținem circulația pe străzi la un nivel acceptabil, împrumutând ici și colo cȃte un utilaj.

Contractul pe care-l încheiasem cu Râmnicenii conținea și prevederi reformatoare, pentru a mișca din loc lucrurile care se înțepeniseră destul de serios. Datorită unei experiențe îndelungate, mă consideram un bun cunoscător al serviciilor publice, dar, în acelaşi timp, eram convins că nimeni nu le știe pe toate și de aceea, încă de la începuturi, voiam cu tot dinadinsul să  constituim un for lărgit de consultare publică, pentru a ne sfătui ce-i de făcut. Drept urmare, în luna martie a anului 1997, am invitat la Primărie o serie de personalități, locuitori ai  Râmnicului. Am poftit, printre alții, pe  liderii publicațiilor sau televiziunilor vâlcene, în frunte cu Ioan Barbu, Petre Tănăsoaica, Silviu Popescu, Iulian Margu, Emilian Frâncu şi Valeria Tănase, pe reprezentantul Radio România Actualități, Ion Stanciu, pe  Dorel Constantinescu, pe vestitul doctor Dragoș Serafim, un împătimit al Râmnicului, ca şi mine, pe dramaturgul de excepţie Doru Moțoc, pe Titi Gherghina, deținătorul foto-arhivei de aur a orașului, pe artiștii plastici Gheorghe Dican, Constantin Neacșu, pe directorii marilor uzine, Constantin Roibu, Gr. Bălintescu, Dan Ioan Fiera, pe arhitecții Costel Dobrinescu, Adrian Ciocănău, câțiva profesori lahovarişti şi pe oricine ar fi avut ceva de spus.

Deși în invitație explicasem detaliat scopul acestor consultări, ele au fost primite cu rezerve, crezȃndu-se, așa cum se obișnuia de multă vreme, că au substrat politic sau propagandistic. Complet fals!

Câțiva, care mă cunoșteau ceva mai bine, au răspuns cu plăcere invitației, reușind astfel să constituim, în cele din urma, Consiliul Consultativ al Râmnicului, denumit de unii publicişti − cu sau fără ironie − Sfatul Înțelepților. S-au rezolvat multe neclarități și s-au născut multe idei în acest for. Cu ajutorul membrilor Consiliului, am reușit să recreăm, într-o anume măsură, personalitatea Râmnicului, am editat albume cu Râmnicul de altădată, folosind pozele unicat ale lui Titi Gherghina, am renominalizat 87 de străzi, redȃnd denumirile vechi cu parfum de epocă şi multe altele. Consiliul a fost pentru mine un reazem de nădejde, care mi-a insuflat curaj în momentele de relativă deznădejde, când mi se părea că orice zbatere e inutilă.

Cu ocazia Sfintelor Paști, Majestatea Sa, Regele Mihai, reprimind naționalitatea (fiind născut în România, nu avea dreptul nimeni să i-o ridice, dar…) din partea Președintelui Emil Constantinescu, care dorea intrarea în normalitate, a traversat valea Oltului în drum spre Bucureşti. Fiind anunțat și împuternicit de doamna Mezincescu, prima doamnă de onoare a Reginei Ana (o cunoscusem și ne apreciasem reciproc, ba chiar ne împrietenisem la precedenta vizită a Reginei la Râmnic), să organizez cazarea familiei regale, pentru o zi, la Mănăstirea Cozia, am trecut la treabă.

Împreună cu prietenii mei din Călimănești, directorul PRESACET, Mihai Mesea (fie iertat), și de directorul Complexului Balnear Cozia, Constantin Necşoiu, am zugrăvit, într-o noapte, patru chilii din stăreția mânăstirii și le-am dotat cu lucruri de absolută necesitate. Doamna Mezincescu, pe care nu voi înceta s-o „domnesc” mereu, deoarece nu foarte des am cunoscut o femeie care să merite cu adevărat acest apelativ politicos, mi-a subliniat că Regele nostru  este  modest,  nu  dorește  un  confort  special  și,  într-adevăr, a fost foarte mulțumit cu ce i s-a oferit. Uff, am ieșit cu fața curată și din această încercare!

Sosirea Majestății Sale la volanul unei limuzine, însoțit de  un convoi de autoturisme, puse la dispoziție special pentru acest periplu de către vestita fabrică bavareză BMW, nu a putut fi tăinuită și, în ziua sosirii, Mănăstirea Cozia a fost asaltată de o mare de oameni veniți de peste tot. Poliția și Jandarmeria, conduse în continuare tot de corifeii numiți de P.S.D., care se manifesta vădit ca adversar al monarhiei, nu s-au implicat în eveniment, deși ar fi fost nu numai necesar, ci chiar obligatoriu. In lipsa lor, ajutat de vreo zece colegi de partid, printre care se afla, bineînţeles, monarhistul împătimit, profesorul Mihai Moldoveanu, m-am substituit − pentru prima si singura oară în viaţa mea  − forțelor de ordine, încercând să stăvilim entuziasmul debordant al miilor de simpatizanți care încercau să ajungă cȃt mai aproape de  Rege. În acele momente de frenezie colectivă, i-am iertat pe mulți pentru greșelile trecutului.  În  ciuda  vicisitudinilor  de tot felul care s-au abătut asupra capului său, Majestatea Sa, Regele Mihai I, model de comportament şi demnitate, era un om plăcut, cald, glumeț. Deşi cu  un ușor defect de vorbire, folosea un vocabular extrem de bogat şi cuvinte neaoş romȃneşti, cu multe subînțelesuri. Din fericire, am avut ocazii să mă aflu în imediata apropiere a Majestății Sale, ba chiar am stat la câteva dineuri în dreapta sa, așa încât afirmațiile mele nu sunt gratuite, fiind în cunoștință de cauză.

În anul următor, apreciind respectul, bucuria și afecţiunea cu care fusese întȃmpinat de rȃmniceni, Majestatea sa, însoţit de Regina Ana şi de Alteța Sa, Principesa Margareta, a făcut o vizită oficială la Primăria municipiului, unde a fost primit aşa cum se cuvine unui mare Rege, al cărui curaj tineresc a scurtcircuitat durata unui razboi mondial.

Râmnicenii  s-au bulucit din nou să vadă augustele persoane şi au făcut întregii suite o primire entuziastă.

La invitaţia noastră, în luna mai din 1997, am avut un alt oaspete de seamă în persoana Primarului localităţii bavareze Straubing, Reinhold Perlak. Deoarece era membru în conducerea  ONG-ului condus de Doctorul Ion Albescu, care a făcut atȃt de multe lucruri pentru Rȃmnic, am considerat necesar să-i arătăm gratitudinea noastră, atribuindu-i titlul de Cetăţean de Onoare al municipiului Rȃmnicu-Vȃlcea. În timpul acelei vizite, am luat împreună importanta hotărȃre de a  înfrăţi cele două oraşe. Am şi întocmit actele premergatoare înfrăţirii, care trebuiau confirmate şi de Uniunea Europeană, întrucȃt noi nu eram încă membri ai acestei elitiste asociaţii. Păcat că nu s-a definitivat ulterior nimic…

Articole asemănătoare

Scrie un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *