Sorin Zamfirescu: Rememorări cu gust de Pelin (Capitolul doisprezece)-Memoriile celui mai bun primar al Râmnicului, din ultima jumătate de secol

69 0

ORAȘUL  FARĂ  STATUI

La București, treburile ţării mergeau tot mai prost. Privatizarea din anii precedenţi, gândită interesat, urmată de cuponiada „originală”, și-au arătat adevărata față, întreaga țară ajungând în preajma unui dezastru economic. „Cavalerii de industrie”, alias şmecheraşii de duzină, au profitat de neștiința proaspeților dar nevinovaților mici acționari și au cumpărat de pe piața liberă (mai bine-zis neagră) pachete întregi de acțiuni la preţuri de nimic, pentru ca, mai apoi, în calitate de patroni (neştiind să managerieze profitabil achizitia aproape gratuită) să închidă unitățile productive și să le vândă la fier vechi, sau să folosească − fără discernământ − terenurile „rase”, cu buldozerul, pentru construcții de locuințe şi birouri. S-a pierdut astfel forța de muncă ieftină și  calificată, o rezervă nepreţuită, precum și bruma de tehnologie ce putea fi abgradată nu cu foarte mulți bani. Nu e mai puțin adevărat că multe unități industriale erau complet depășite tehnologic, dar, prin join-venture-uri şi infuzii inteligente de capital, puteau fi reabilitate și repuse în funcțiune. Rating-ul nostru de țară, după ani de zile de bâjbâieli „originale”, era la pământ, iar investitorii serioși nu prea ne băgau în seamă. Sigur, e ușor să faci aprecieri de pe margine, dar…

În loc să protejăm agricultura, domeniu în care am avut întotdeauna un cuvânt de spus pe plan european, am pus-o pe butuci.  După modelul mai sus amintit din industrie, am privatizat pe nimica toată S.M.T.-urile,  vândute ulterior pe bucățele, apoi am falimentat unitățile de îmbunătățiri funciare ce asigurau irigațiile. Restituirea proprietăților agricole s-a făcut alandala, nu pe amplasamentul inițial, zicȃndu-se că, în acest fel, se păstrează centralizat o zonă arabilă pretabilă constituirii unor cooperații agricole după model vestic. Rezultatul a fost tocmai pe dos. Prin lege, s-a stabilit obligativitatea  proprietarilor  terenurilor  restituite din zonele agricole comasate să arendeze cele mai productive loturi unor indivizi care formează azi o adevărată aristocrație rurală. Dacă mergem acum la sate, o să vedem că țăranii sau proprietarii de terenuri primesc pentru terenurile lor câte 500 kg. grâu/ha, adică 100 lei/ha/an, iar noii arendași huzuresc în mercedes-uri și conace nou construite. Și vă rog să mă credeți, știu ce spun, fiindcă soția mea se află în situația celor păcăliți, deşi moștenește aproape 20 de hectare de teren extrem de roditor, situat în regiunea viticolă a Dobrogei de Sud.

Situația economică, în descreștere alarmantă, urmare bineînţeles şi „grelei moşteniri P.D.S.R.-iste” (obicei romȃnesc devenit tradiţie, fiecare guvernare nouă aruncă anatema asupra celei vechi),  a fost agravată, în opinia mea, de una din marile greșeli comise de Emil Constantinescu – din fericire nu sunt prea multe –  numirea ca prim ministru a primarului general al Bucureștilor.  Personaj alambicat, fost lider sindical, cu un comportament şi atitudini ciudate, Victor Ciorbea  nu avea nici cunoștințe, nici  aptitudini manageriale sau administrative, încurcând lucrurile și la Primăria capitalei, și la Guvern.

Cu toate că „tranziția” prelungită semăna mai degrabă cu o gravă criză economică, românii nu și-au pierdut apetitul pentru construirea de locuințe proprietate personală, iar Râmnicul nu a făcut excepție de la regulă. În lipsa unor documente urbanistice reglementatoare, această dezvoltare imobiliară avea un caracter haotic și inestetic. Pentru stoparea acestei dezordini care are, îndeobște, urmări nefaste de-a lungul a multor zeci de ani, am instituit un foarte riguros control urbanistic, dȃnd o mulţime de amenzi usturătoare celor care nu aveau sau nu respectau autorizaţiile de construire. Cu toate că sărăcia ne obliga să fim foarte strânși la pungă, am convins pe toată lumea de necesitatea finalizării Planului Urbanistic General şi detalierea lui prin proiectarea unor planuri urbanistice de zonă pentru toate cartierele municipiului.

Din păcate, după anul 2000, interesele proprietarilor de terenuri intravilane și ale dezvoltatorilor imobiliari au influențat mult prea mult hotărârile conducerii municipiului și toate aceste  documente de urbanism, obligatorii pentru o dezvoltare sustenabilă a Râmnicului, întocmite de noi, au fost aruncate la coș, deşi  aveau caracter de reglementare prin aprobările și avizele obținute de la forurile superioare.

Orașul fiind invadat de țânțari, am făcut pentru prima oara o dezinsecție ca la carte în trei etape, angajând pentru aceasta o firmă de avioane utilitare din Craiova. Acțiunea, încununată de succes, a fost repetată an de an, de aceea Râmnicul se putea mȃndri cu faptul că scăpase de ţȃnţari. Astăzi se folosește un sistem asemănător și apreciez asta.

Trebuie să recunoaștem faptul că Râmnicul nostru drag era denumit  „orașul fără statui”. În afara complexului statuar destinat domnitorului Barbu Știrbei din Zăvoi, a monumentului eroilor de pe Capela și a impunătoarei statui a domnitorului Mircea Cel Bătrân, sculptată de Ion Irimescu, o suprafață urbană de aproximativ 40.000 ha., era văduvită total de lucrări de artă  monumentală, așa încât propunerea inventivului Gigi  Dican de a organiza o tabără de sculptură, care, la  final, își va dona Primăriei lucrările realizate, m-a entuziasmat. Asemenea tabără necesita însă asigurarea multor condiții. Am găsit, însă, înţelegere la directorul general al Oltchim-ului, care ne-a pus la dispoziție baza de loisir de la Fedeleșoiu pentru cazare și pentru amenajarea unor ateliere în aer liber necesare artiștilor. Apoi, am aflat că, la Cooperativa „Constructorul” din Inăteşti, se găsesc niște blocuri mari de piatră de Albești, foarte potrivite pentru cioplit, rămase de la lucrările de placare a Casei Poporului și lăsate în voia Domnului.

Gigi Dican a ales 10 sculptori de marcă din toată țara, iar întregul program s-a numit „10 pentru Râmnic”, format din: Paul Popescu, Ion Cândea, Adrian Popescu, Daniel Crețu, Septimiu Enghis, Mircea Ignat, Călin Baciu, Petre Grăjdeanu, Ion Cantea și Sergiu Săliște. Numind  ca administrator al taberei un personaj  simpatic, agreat de toată lumea, pe John Feraru, șeful departamentului de divertisment al Primăriei, cu obligația de a  procura de la diferiţi sponsori, cele necesare traiului sculptorilor cantonaţi în tabăra de sculptură și pe directorul A.D.P., Ilie Amuzan, cu sarcina de a asigura sculele, dispozitivele şi utilajele necesare, am reușit să organizăm această tabără fără ca  bugetul Primăriei să sufere vreo atingere. Rezultatul a fost de-a dreptul extraordinar. Pe 29 iulie, la sărbătoarea Imnului Național din acel an, am putut inaugura cele 10 monumente impresionante, care și azi înfrumusețează diferitele intersecții sau piețe din oraș.

Ziua de 29 iulie 1997 am sărbătorit-o  cum se cuvine, cu spectacole de muzică populară, ușoară, concursuri, lansări de cărţi şi dezvelirile lucrărilor de artă monumentală create în tabăra celor „10 pentru Râmnic”.

Depăşind graniţele judeţului, succesul acestei acţiuni mi-a adus onorantul titlu de „Susţinător al Artelor”, decernat de Uniunea Artiştilor Plastici din România.

Articole asemănătoare

Scrie un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *