Râmnicul uitat – Strada Știrbei Vodă (11)

158 0

Alături de uzină, în coasta dinspre intrare a Zăvoiului, sub arborii ocrotitori ai parcului, funcționa pe vremuri baia comunală (clădire existentă și astăzi, având cu totul altă întrebuințare), o „instituție” importantă a urbei în prima jumătate a veacului, utilă familiilor de condiție modestă, lipsite de confortul canalizării și al unei camere amenajate special pentru îmbăiat, instituție ce cuprindea cabine cu cadă având tarife mai costisitoare și o sală mare, „cu aburi”, comună, pentru plebe, cu ciment pe jos și trepte înalte, din lemn, sală în care distribuirea căldurii (și a aburului) se făcea gradat, cu socoteală, respirația clienților fiind tot mai dificilă, pe măsură ce se aventurau spre „etajele” superioare ale încăperii. Această relicvă de muzeu a Râmnicului, păstrată doar în memoria celor vârstnici, ce-și amintesc cu nostalgie de un trecut ce a intrat sfios, tăcut în cutele uitării alături de edificiile tradiționale și monumentele (între care statuia lui I.G. Duca din fața Parcului) și imobilele demolate ce imprimau un stil și personalitate orașului așa cum arăta în secolul al 19-lea, alături de obiceiurile și mentalitățile locuitorilor, ar putea constitui o lecție  tristă de zădărnicie, ignoranță și neputință a istoriei de a înregistra detaliile semnificative din care se alcătuiește conturul, și el atât de schimbător, capricios, viclean al adevărului, sintagma „baie comunală” dispărând cu totul din vocabularul oamenilor, ba chiar și din dicționarele savante de specialitate.

Odată cu Zăvoiul, ce a stimulat de-a lungul timpului atâtea condeie inspirate din a căror producțiune literară s-ar putea înjgheba o consistență antologie „nobilă și sentimentală”, Zăvoiul de odinioară cu lacul acoperit de sălcii plângătoare, cu chioșuri traforate de anonimi artiști pierduți în ceața vremii, în care duminicile cânta fanfara militară, cu pitici din piatră plantați pe malul lacului și fotografi ce nemureau în câteva secunde pe ostașii în permisie învoiți de la cazarmă, ieșiți „la aer” cu iubite de ocazie, pe care le ținea de mijloc, tandru, cu alei pustii în cursul săptămânii,  acoperite toamna cu un strat romanțios de frunze pastelate, cu court-urile de tenis, serele de flori ce aduceau lumină și culoare la baluri, nunți, logodne, petreceri și aniversări, cu stadionul de fotbal umil, rudimentar, având o singură tribună din lemn prea încăpătoare, totuși, pentru amatorii  de sport ai unui orășel ca Râmnicul și, în sfârșit, cu ștrandul, o noutate în epocă, alimentat cu apă limpede din râul Olănești, dotat cu un mic restaurant de o oarecare eleganță, construit din lemn, cu mese și scaune de răchită, ocupate de domni în haine albe și domnișoare cu rochii lungi, plisate și pălăriuțe cu boruri largi lăsate grațios în față, cu două trambuline, nisip curat, cabine și un megafon ce transmitea fără întrerupere tangouri, valsuri și „șlagăre” din filmele americane, odată cu Zăvoiul, deci, se mântuia, de fapt, orașul, ce se prelungea, cu case mici, dărăpănate, uitate de nemila vremii, spre Vlădești, apoi spre Olănești, pecetluind destinul unei străzi bogate în amintiri, povești, eresuri.

 

Constantin Mateescu – „Râmnicul uitat”

 

Râmnicul uitat – Strada Știrbei Vodă (1)

Râmnicul uitat – Strada Știrbei Vodă (2)

Râmnicul uitat – Strada Știrbei Vodă (3)

Râmnicul uitat – Strada Știrbei Vodă (4)

Râmnicul uitat – Strada Știrbei Vodă (5)

Râmnicul uitat – Strada Știrbei Vodă (6)

Râmnicul uitat – Strada Știrbei Vodă (7)

Râmnicul uitat – Strada Știrbei Vodă (8)

Râmnicul uitat – Strada Știrbei Vodă (9)

Râmnicul uitat – Strada Știrbei Vodă (10)

 

Articole asemănătoare

Scrie un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *