Vulpea lui Donici a venit odată în adunarea generală convocată de regele leu, îmbojorată la cap şi legată la gât.
– Ce ai, o întrebă prietenul lup, pare ca nu ţi-i tocmai bine?
– Ce să am, vere lup? Am avut un conflict, dacă conflict s-ar putea numi, o ne-nţelegere, o gratuită presupunere din partea unui vecin.
– Te-o fi bătut, maică, zise lupul.
– Aş! nu. Esplicări france şi conforme realităţii s-au dat şi ne ‘nţelegerea a dispărut.
O, eufemism! Tu faci din negru alb şi din alb negru, tu faci din o injurie… o mică neînţelegere, tu faci din o ruşinoasă umilire, din târârea pe pământ a unor târâtoare, o esplicare… francă!
Dar oare ce ton ar fi trebuit să aibă scuzele de patru ori emendate şi adaose ale cabinetului Brătianu, pentru a merita şi din partea „Românului” epitetul de umilire, pentru a înceta de-a fi numai o esplicare francă? Se găseşte în limbajul diplomatic o coardă şi mai jos pe care d. Stătescu şi-ar fi putut miorlăi jalnicele păreri de rău?
Şi toată această umilire pe ţară, toată îngenunchearea aceasta numai pentru a rămânea la putere! Suntem de mai nainte siguri că daca, în faţa conflictului deschis, ministeriul şi-ar fi reparat greşala prin retragere, nici un urmaş al lui n-ar fi fost obligat de-a coborî atât de jos pe scara espresiilor de impotentă linguşire precum au făcut-o roşii. Astăzi ling mâna pe care vreau s-o muşte. Şi dacă ar linge-o ei înşii n-ar fi nimic. Dar îngenunche ţara la acest act de estremă umilinţă.
Mihai Eminescu – OPERA POLITICĂ, 1 ianuarie – 31 decembrie 1881
