Minunea care are loc an de an la Sfântul Mormânt al Domnului

234 0

Biruinţa Mântuitorului Hristos asupra iadului şi morţii şi redeschiderea porţilor raiului a fost pecetluită cu o minune înfricoşătoare care are loc an de an, la Sfântul Mormânt al Domnului: venirea Sfintei Lumini, lumină neaprinsă de mână omenească, ci trimisă oamenilor de Însuşi Dumnezeu, pentru a ne încredinţa că El este cu noi până la sfârşitul veacului.

Lumina vine în acelaşi loc, la aceeaşi dată şi în acelaşi mod: vine la Sfântul Mormânt al Domnului din Biserica Învierii, în ajunul praznicului Învierii Domnului după Pascalia iuliană, alcătuită de Sfinţii Părinţi de la primul Sinod Ecumenic – mai precis la vecernia din Sâmbăta Mare care se săvârşeşte între orele 12,30-13,30 şi în acelaşi fel în fiecare an.

Nu se cunoaşte nici o altă minune, în întreaga istorie a omenirii, care să se petreacă cu atâta precizie şi regularitate pe o perioadă atât de îndelungată de timp. Ea poate fi urmărită de-a lungul secolelor în jurnale de călătorie în ţara Sfântă, în care există relatări amănunţite ale acestui eveniment unic.

 

Ceremonia Sfintei Lumini

Minunea are loc în cadrul unei ceremonii speciale, numită ritul Sfintei Lumini, care este una dintre cele mai vechi ceremonii din întreaga Biserică Ortodoxă. Ea este menţionată începând din secolul al IV-lea în diferite surse.

Ceremonia începe încă din Vinerea Patimilor, când, la sfârşitul slujbei Prohodului Domnului, după ce se citeşte Evanghelia ,,Iar ei mergând au întărit mormântul, pecetluind piatra împreună cu custodia” (Matei 27, 66), se sting candelele din Sfântul Mormânt. Apoi, pe lespedea mormântului este aşezat un strat gros de vată pentru venirea Sfintei Lumini.

Poliţia israeliană face un control extrem de strict, verifică toate obiectele din interiorul mormântului, pentru a nu exista nici o sursă care ar putea produce sau întreţine focul, verifică lespedea Sfântului Mormânt şi pe arhiereul care presară vata pe mormânt. În final, uşa Sfântului Mormânt este închisă şi pecetluită cu două benzi de pânză albă în formă de X, peste care se aşează o bucată mare de ceară şi pecetea poliţiei israeliene, precum a fost pecetluit odinioară mormântul de căpeteniile iudeilor împreună cu soldaţii romani.

Totul se petrece în prezenţa credincioşilor, poliţiei, reprezentanţilor ortodocşi, copţi şi armeni (catolicii prăznuiesc Învierea Domnului cel mai adesea la o dată diferită), a musulmanilor şi credincioşilor altor religii. La urmă, sunt stinse toate cele 2.770 de candele şi toate lumânările din biserică.

Asemenea soldaţilor romani care străjuiau odinioară mormântul pecetluit, la uşă rămân de pază, până a doua zi la vecernie, câţiva poliţişti necreştini. Începând de vineri, creştinii umplu până la refuz biserica, curtea lăcaşului şi străduţele alăturate, căutând să fie martorii minunii ce are loc aici în Sâmbăta Mare. Ei ţin în mâini mănunchiuri de câte 33 de lumânări albe, pe care este imprimată icoana Învierii, sau sunt pregătiţi cu felinare speciale pentru a putea duce acasă Sfânta Lumină.

Procesiunea pentru vecernia Sâmbetei Mari se formează la sediul Patriarhiei Ortodoxe şi este alcătuită din patriarh, sinodul său, obştea Sfântului Mormânt, stareţii mânăstirilor din ţara Sfântă, însoţiţi de clerici şi monahi ortodocşi veniţi din întreaga lume. Înaintea lor merg patru dragomani – civili greci în ţinută specială, cu toiege în mâini, care anunţă începerea procesiunii. Urmează doi diaconi care duc pe mâini o cruce care are în ea lemn din crucea Mântuitorului şi apoi vine alaiul sutelor de slujitori, care străbate culoarul zecilor de mii de credincioşi, ce umplu uliţele, curtea, biserica, galeriile.

În biserică, clericii se retrag în altarul Bisericii Învierii, aşteptând ora începerii vecerniei. Patriarhul se aşează pe scaunul patriarhal al Sfântului Iacov, iar reprezentanţii armenilor, copţilor şi arabilor trec şi îi sărută mâna pentru a putea primi Sfânta Lumină.

La ora 11, soseşte un grup de arabi creştini, care înconjoară Sfântul Mormânt, cântând cântece tradiţionale şi rugându-se să vină Sfânta Lumină. Cântecele lor datează de la ocuparea Ierusalimului de către turci în secolul al XIII-lea, perioadă în care creştinii nu aveau voie să cânte decât în biserici. ,,Noi suntem creştini, creştini am fost de secole şi vom fi în veci. Amin”, cântă cu toată puterea, acompaniaţi de tobe şi bătăi din palme. Toboşarii sunt duşi pe umerii altora care dansează în jurul mormântului.

La ora 13, cântecele amuţesc, se instalează o linişte deosebită, încărcată de tensiune în aşteptarea minunii. O delegaţie a autorităţilor locale îşi face loc prin mulţime pentru a fi martoră minunii.

În sunetul clopotelor tuturor bisericilor din Ierusalim, în cântări bisericeşti care-L slăvesc pe Mântuitorul, în miros de tămâie şi cu prapuri, înconjurat de clerici, patriarhul vine înaintea Sfântului Mormânt, unde este dezbrăcat de omofor, sacos şi mitră şi rămâne într-un stihar alb, cu epitrahil, mânecuţe şi brâu. Stiharul alb al patriarhului simbolizează giulgiul în care a fost aşezat Mântuitorul în mormânt. El este percheziţionat cu multă atenţie de autorităţi, în prezenţa reprezentanţilor celorlalte culte, pentru a nu avea asupra sa vreo sursă de foc.

Se desigilează uşa mormântului prin ruperea peceţilor şi se sting toate luminile, astfel că în rotonda Anastasis mai pătrunde doar lumina de afară, prin cele câteva ferestre aflate în partea de sus. Ceara sigiliului se adună într-o cupă de argint şi se duce în altar, unde se păstrează până anul viitor. Patriarhul ortodox, însoţit de un reprezentant al clerului armean, intră în Capela Îngerului şi apoi, singur, pătrunde în Sfântul Mormânt.

El îngenunchează înaintea Mormântului dătător de viaţă şi rosteşte o rugăciune specială, cerându-I lui Dumnezeu să trimită Sfânta Lumină. Se simte ca o adiere de vânt lin, vata aşezată pe lespede se umezeşte cu o rouă de lumină alb-albăstruie, fosforescentă, care nu arde. Patriarhul adună vata, o aşează în două vase de aur, cu găuri, special pregătite, de unde lumina ţâşneşte ca razele soarelui. Trece în Capela Îngerului, aprinde două lumânări mari de la lumina din vase, iar vasele sunt luate de doi diaconi, care le duc unul în altarul Bisericii Învierii şi altul la Biserica Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena de la Patriarhie. Patriarhul iese în uşa mormântului şi strigă de trei ori: ,,Hristos a înviat ! Veniţi de luaţi lumină !”

În timp ce patriarhul se află în Sfântul Mormânt, credincioşii văd venind Sfânta Lumină de sus, dinspre cupola rotondei: ea pătrunde în mormânt şi aprinde vata, dar aprinde şi cele 40 de candele de aur de deasupra uşii mormântului, apoi candelele de la Piatra Ungerii, alte candele din biserică, şi lumânările unora dintre cei prezenţi.

 

Sânta Lumină văzută de martori

Sfânta Lumină este văzută diferit în ani diferiţi de martorii oculari: ,,Lumina este ca o scânteie luminoasă de fulger, coborând în zig-zag prin cupola mare a rotondei. Scânteia dumnezeiască coboară deasupra kuvuklionului, ca un glob de lumină ce se sfărâmă în mici bucăţi. Apoi intră înăuntru ca o rază subţire de foc, coboară pe lespedea Mormântului şi aprinde vata presărată deasupra”.

Sau, într-alt an: ,,Când s-a făcut rugăciunea pentru Sfânta Lumină, deodată a venit un stâlp de foc care a stat deasupra Sfântului Mormânt şi s-a despicat în trei, un stâlp de foc a mers la Golgotha, unul la Mormânt şi unul la Biserica Sfintei Învieri. În trei stâlpi s-a făcut Lumina aceasta, căci nu vine în fiecare an la fel, aici sunt taine mari”. În alţi ani, Mormântul este văzut de credincioşi ca ,,un cuptor mare de văpaie de foc, o văpaie albăstruie albă”.

În 2007, Sfânta Lumină a venit ,,sub formă de raze. Raza a venit de sus, a ricoşat în lumânarea unui arab ortodox, apoi a aprins lumânarea unui călugăr. După ce a aprins şi lumânarea acestuia, raza de lumină a mers direct în mănunchiul de lumânări ce le ţinea în mână un copil. Se deplasa de la o lumânare la alta cu multă repeziciune. O altă rază a mers direct spre altarul grecesc”.

Timp de câteva minute, lumina pe care patriarhul o împarte nu arde, după cum mărturisesc cei de faţă, care îşi trec flacăra pe faţă, prin păr, pe haine. Din toate părţile se aude ,,Hristos a înviat !” în toate limbile şi, în strigăte de bucurie şi cântări de laudă, oamenii împart Lumina cât mai repede tuturor, unii ies din biserică pentru a o da celor aflaţi în curte şi a o răspândi în tot Ierusalimul.

Când se aprind lumânările, încep să bată toacele de argint şi clopotele şi, în glasul lor, este înconjurată biserica şi se cântă ,,Învierea Ta, Hristoase Dumnezeule, îngerii o laudă în ceruri”, în aer pluteşte mireasmă de tămâie, iar biserica pare o mare de foc.

Martorii oculari vorbesc şi despre ,,clopotul cel mare de la Mormântul Domnului, făcut din aur, care, în Vinerea Sfintelor Paşti, Îl plânge pe Mântuitorul pentru că a murit, şi se trage singur, rar şi cu jale. Iar când vine Învierea, tot singur se trage şi sună foarte repede şi cu veselie şi acoperă toate celelalte clopote”. În altarul Bisericii Învierii Domnului se continuă liturghia Sâmbetei celei Mari.

C.R.

Articole asemănătoare

Scrie un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *