Biserica din Viorești-Slătioara

336 0

Zidită la 1781, sfințită cu hramurile Intrarea în Biserică a Maicii Domnului și Sfântul Ioan Botezătorul, biserica din cătunul Viorești, satul Gorunești, comuna Slătioara este cunoscută în istoria artei sub numele de „Biserica Potecașilor”, datorită unei particularități unice.

Deși s-a împământenit ideea că acest monument eclezial ar fi zidirea unui singur ctitor, vătaful de plai Ion Popescu , totuși, textul pisaniei și portretele zugrăvite pe pereții lăcașului sugerează mai degrabă un act colectiv de ctitorire și o continuitate a acesteia de-a lungul timpului. Fiecare participant la actul ctitoririi dobânziște o importanță aparte, prin menționarea numelui, a gradului de rudenie pe care-l are cu ceilalți și, desigur, prin zugrăvirea portretelor, nu numai în interior, în pronaos, cât mai ales în exterior, în friza din registrele superioare de sud, est și nord, cea care a dat lăcașului supranumele de „Biserica Potecașilor”. Pisania descifrată de Constantin Bălan menționează: „(…) și s-au făcut de robu lu D(u)m(ne)zeu, Ionŭ i soțiia lui, Anădreca i pări(n)ți(i) mei, Vladu, Stancia. }i s-au făcutŭ cu to(a)tă cheltuiala lui. † / no(ie)măvre /dini 29, / leat 7290 (1781)”.

Ion, primul pomenit în pisanie, nu este Ion Popescu Urșanu, ci de un altul ce poartă același nume, cel care contribuie la ridicarea propriu-zis a lăcașului, în 1781, rolul vătafului de plai intervenind abia după două decenii. În jurul anului 1801 are loc un eveniment de seamă în viața bisericii, neconsemnat în mod expres dar, având în vedere că inscripțiile din dreptul scenelor zugrăvite notează această dată , putem cu temei presupune că e vorba despre împodobirea lăcașului cu zugrăveală. De abia de aici își preia rolul de ctitor Ion Popescu Urșanu, dacă ținem seama de faptul că pictarea unei biserici era echivalentă, în epocă, unui gest ctitoricesc. În pronaos se mai păstrează parțial, pe zidurile de sud, vest și nord chipurile lui Dumitru și al lui Constantin, frații vătafului de plai, al unei monahii din care se mai distinge doar inițiala numelui, M, al Nădelei mama sa, și al ctitorului  însuși, jupanul Ionu vătafu Urășanu, pe latura de nord a pronaosului. Trecută și ea prin încercările timpului, biserica din Viorești a suferit modificări ale arhitecturii care au condus la dispariția unei părți însemnate a tabloului votiv din interior. Pridvorul, deschis la origine, este acum zidit, iar trecerea din acest spațiu în pronaos se face printr-o arcadă ulterior lărgită, care a distrus partea centrală a tabloului votiv de pe zidul de vest, probabil exact acea scenă în care ctitorii dintâi susțineau chivotul bisericii.

Friza din registrul superior al zidurilor exterioare de sud, est și nord păstrează nu mai puțin de 25 de personaje, ale căror nume s-au păstrat în majoritate, femei și bărbați înrudiți între ei, printre care se numără: „Stanicu  s(i)n (fiul lui) Dumitrașcu, Ionŭ s(i)n Stanciul, adică primul ctitor, Anghelŭ sin Viorelŭ, Ionŭ vătafu Urșanu, adică al doilea ctitor, Mariia ereița, Gheorghe ereu, Climent er(o)monahul, Ioana ereița, Elisa(f)ta monahiia” .

Friza Potecașilor a fost zugrăvită cu multă atenție, ca scenă cu semnificație simbolică, atât pentru biserica în sine, cât și pentru specificul locului unde lăcașul este ridicat. Friza este încadrată de două brâuri cu bogate motive decorativ-simbolice, ambele încingând corpul bisericii de la sud până la nord. Primul brâu împarte fațada în registre inegale, cel superior fiind vizibil mai îngust decât cel inferior care, la rândul său, păstrează urme de pictură, după toate aparențele roți și rozete. Sub cornișe, trei rânduri de ocnițe pictate în nuanțe de gri-albăstrui și ocru, ca și dinții de lup care mărginesc brâul central, alcătuiesc „rama” superioară a Frizei Potecașilor. Abundența de motive decorative subliniază importanța acordată Frizei Potecașilor, constituită într-o veritabilă galerie de portrete ctitoricești.

Compoziția în sine a frizei alternează portretele în picioare – reprezentate la capătul dinspre sud al frizei, în dreptul altarului, atât pe latura de sud, cât și pe cea de nord, apoi pe zidul de nord al bisericii – cu cele ale potecașilor călare, portretele fiind delimitate prin rozete cu motive vegetale care au în centrul lor simbolul crucii.

Potecașii sunt cu toții călare pe cai, zugrăviți pe un fond neutru, alb, surprinși în mișcare, înaintând unul în spatele celuilalt. Peisajul deluros este abia sugerat prin jocul de linii curbe de la baza personajelor. Cu o singură excepție, potecașii sunt înveșmântați în caftane albe și poartă pe cap cușme negre, ascuțite. Vârsta înaintată a lui Nicolae Viorel e sugerată prin culoarea albă a mustății și a părului, ce contrastează cu negrul cușmei. Singurul dintre personajele călare altfel îmbrăcat este chiar vătaful de plai Ion Popescu, reprezentat în veșmânt de culoare neagră. Hainele sunt menite, probabil, să-l diferențieze ca rang de celelalte personaje. Mișcarea aceasta a potecașilor călare, de jur împrejurul bisericii, un caz unic în pictura exterioară a bisericilor postbrâncovenești din Oltenia de nord, sugerează, pe de o parte, că potecașii  străjuiesc și își păzesc zona încredințată dar, pe de altă parte, la o lectură mai subtilă, se poate înțelege și că aceiași potecași păzesc mai ales biserica lui Hristos, adică zidirea înaintașilor, temeiul existenței și al identității lor spirituale. Dovadă în acest sens stau portretele de preoți, preotese, monahi și monahii, alăturate potecașilor, în aceeași friză exterioară ce „încinge” corpul bisericii.

Luiza BARCAN

Articole asemănătoare

Scrie un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *