MIHAI POP. Un raţionalist modern

919 0

CONTEMPORANII  MEI (2)

 

Cu învăţătura primită de la profesorul Gibescu şi, mai ales, cu credinţa într-un ideal ce abia se prefigura, am pornit, să cuceresc „regatul” Literelor. Am avut privilegiul să mă număr printre ultimii audienţi ai cursurilor lui George Călinescu şi Tudor Vianu şi am beneficiat de ştiinţa unor reputaţi profesori. Dar dascălul care m-a marcat profund şi durabil, devenind mentorul formării mele, a fost maramureşeanul Mihai Pop, „elevul” lui Ovid Densusianu şi Dumitru Caracostea, colaboratorul lui Dimitrie Gusti şi Constantin Brăiloiu, discipolul lui Bogatîrev şi Jakobson.

Am avut şansa să urmez cea mai fertilă „şcoală” în ştiinţa culturii populare, Profesorul fiind promotorul unor orientări moderne, novatoare în etnologia şi antropologia culturală, generate de aplicarea structuralismului, semioticii şi teoriei comunicării. Am deprins de la Profesor, pe parcursul celor aproape patru decenii (studenţia transformându-se într-o perpetuă „ucenicie”), câteva „lecţii” de căpătâi”: lecţia realităţii – înţelegerea fenomenului folcloric ca fapt de viaţă, observarea şi cercetarea lui în dinamica activă, creatoare a tradiţiei; lecţia textului, lectura modernă a textului etnologic, vizând elaborarea unei „gramatici” a folclorului; lecţia gustiană a ştiinţei în acţiune – fundamentarea ştiinţifică a demersului de performare şi valorizare culturală a tradiţiei.

De la Profesor am învăţat, aşadar, cum să mă integrez, prin cunoaştere, culturii populare, cum să-i observ faptele, cum să-i înţeleg procesele, cum să-i lecturez textele, cum să operez cu semnele şi valorile ei. Mai puternic decât cursurile şi scrierile sale, m-a marcat opera orală a Profesorului, dialogul cultivat pe durata unei vieţi, începând cu seminariile şi reuniunile Cercului de folclor din facultate, continuând cu campaniile de cercetare de teren, cu consultaţiile din perioada doctoratului şi încheind cu vizitele în locuinţa sa din Bucureşti sau în casa de vacanţă de lângă Buridava dacică. Un dialog generator de idei, modelator de mentaliate şi stimulativ de acţiune. Şi, mai ales, un dialog generos, fără morga savantului, dar cu o charismă inedită, îngemănând spiritul academic cu duhul popular într-o personalitate unică: Cel Înţelept, cărturarul depozitar al învăţăturii neamului. Apoi, am avut norocul să fiu organizatorul cercetării de folclor pe care Profesorul a efectuat-o, în vara lui 1968, împreună cu colaboratorii săi de la Universitate şi de la Institut, în Ţara Loviştei, context în care am învăţat încă o „lecţie” a Profesorului – aceea a cunoaşterii participative: nu poţi intra în lumea culturii populare dacă nu participi la viaţa oamenilor săi, dacă nu te identifici cu „Celălalt” într-un efort de autocunoaştere.

Dintre multiplele dimensiuni ale personalităţii lui Mihai Pop (erudiţia, harul pedagogic, arta dialogului, charisma), cea mai profundă, deşi mai puţin spectaculoasă, era gândirea, sistemul de concepte, norme şi valori cu care opera. Această propensiune pentru meditaţie şi analiză îşi avea sorgintea în structura interioară a Profesorului, un melanj deconcertant, de clasicitate şi modernitate – formulă care defineşte personalitatea cărturarului şi alcătuirea sufletească a omului: pe de o parte, spiritul cartezian, raţionalitatea, cultul pentru ordine („buna rânduială”, în limbaj tradiţional), respectul pentru normă, regulă, nevoia de a ordona, de a sistematiza; pe de altă parte, perspectiva devenirii lucrurilor, deschiderea către concretul real, interesul pentru faptul viu, receptivitatea la nou, refuzul canonului dogmatic, nevoia de  a analiza, a înţelege şi a interpreta.

Structura interioară a lui Mihai Pop era plămădită din luciditate, analiză şi judecată, fără patos romantic, fără sentimentalism. Profesorul însuşi îşi defineşte explicit formula psihică, dominată aproape exclusiv de intelect: „Că eu la ceea ce am ţinut foarte mult în viaţa mea, am ţinut la luciditate. La minte, la judecată, şi încă la ceva: la analiza realităţii. N-am acceptat nici un fel de realitate, nici cea politică, nici cea ştiinţifică, până n-am analizat-o şi am judecat-o. Asta te scuteşte de foarte multe lucruri. Adică nu te lasă să fii sentimental şi să te ambalezi. Presupune şi un oarecare cinism.” Cât de departe suntem, cu acest model de realism şi pragmatism, cu idealism şi romantism la cota zero, cu o anume doză de cinism, dar performant şi eficient în lumea în care trăim azi, de idealismul programatic al lui Constantin Gibescu!…

Mihai Pop a fost un aristocrat al spiritului, ceea ce a potenţat charisma profesorului şi prestigiul savantului. Dar această apartenenţă seniorială în plan spiritual nu s-a asociat, aşa cum se întâmplă adesori, cu distanţa omului superior, niciodată afişată în mediile academice sau universitare, cu atât mai puţin în cele „populare”. Comportamentul său în relaţiile interumane, indiferent de treapta ierarhiei sociale, nu avea nimic din morga savantului de cabinet şi din dispreţul agresiv al falselor elite. Izvoarele acestei conduite erau multiple şi profunde: bunul simţ al maramureşeanului; cultura acumulată; frecventarea, încă din tinereţe, a mediilor culturale europene;  dar mai ales „şcoala” tradiţiei populare. Dacă, sub raport intelectual, Mihai Pop era un neoclasicist, un raţionalist modern, sub raport moral şi afectiv, Profesorul se raporta la o românitate tradiţională, patriarhală, dar fără vreo conotaţie romantică. Era, mai degrabă, tot o inferenţă a clasicităţii sale: atracţia modelelor originare.

Profesorul a rămas credincios vetrei şi neamului, chiar dacă, înainte de ’89, a fost  etnologul român cel mai umblat prin Europa şi peste Ocean. Alegerea etnologului cu vocaţie europeană a fost una singură: românitatea la ea acasă. Între două plecări în Occident, mergea în Maramureş, se ducea la Timişoara şi venea la Râmnic. Venea fără morgă şi fără gălăgie mediatică, atras de lumea concretului, interesat de dinamica fenomenului şi solidar cu iniţiativele discipolilor săi care, în răspăr faţă de crezul realist şi pragmatic al Profesorului, erau idealişti, sentimentali şi patetici, complicându-se şi ambalându-se mereu. Profesorul îi încuraja, îi susţinea, le acorda credit profesional  şi moral. Erau doar „băieţii de la Vâlcea” (adică Ioan St. Lazăr şi subsemnatul): „Mă simt legat de Vâlcea fiindcă aici am o serie de foarte buni studenţi (…) şi cu care am pornit aici, de mai multă vreme o serie de acţiuni şi aceste acţiuni – toate au dat roade bune (…). Şi poate că ne gândim acum să continuăm să facem şi alte acţiuni, să ieşim, să trecem şi mai departe de Vâlcea, poate să trecem şi mai departe de ţară şi să facem nişte acţiuni care să impună ceea ce se face aici la noi şi ceea ce noi ştim sau credem că ştim, să se impună şi mai departe în lume.”

Profesorul a rămas legat de Vâlcea până la sfârşitul vieţii şi spiritul său tutelar ocroteşte, în continuare, acest spaţiu, cu topos-urile, valorile şi cu oamenii săi. Drept recunoştinţă, vâlcenii au întemeiat Biblioteca de Etnologie, care-i poartă numele, şi au înălţat, la Muzeului Satului Vâlcean, un semn de credinţă şi datină: Troiţa lui Mihai Pop, avînd ca temei o carte deschisă (o paradigmă a învăţăturii sale), cu un mesaj testamentar: „Orice act folcloric este un fapt de cultură şi orice fapt de cultură presupune un schimb, este deci un act de comunicare”.

 

Gheorghe DEACONU

 

„Curierul de Râmnic”, an. II, nr. 425, 31 martie 2008

Articole asemănătoare

Scrie un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *